Pe mine nimeni nu mă aşteaptă acasă!

Nu e o sentinţă sau o lipsă de alternative e şi mai rău - o decizie, o alegere dacă vreţi. Aşa a fost în cazul meu. Am vrut să văd dacă pot trece testul şi l-am trecut cu brio zic eu, pe unde cu "azi mii tare lene aşa că nu fac nimic", pe unde cu "eu nu pot deschide conserva asta (apropo, de ce nimeni nu vinde ananas în cutii de tinichea cu inel pentru deschidere?) aşa că azi mănînc omletă" au trecut 5 ani în care am învăţat să fiu independentă dar cel mai important să fiu responsabilă atît pentru mine cît şi pentru acţiunile proprii. Am învăţat să nu mă tem de decizii şi să planific totul pînă în cele mai mici detalii. Fac planuri şi visez iar apoi mă mobilizez pentru a le realiza. Eu mă  supăr şi tot eu mă calmez cu ideea că mîine voi fi iar pe linia de plutire şi revin spectaculos. Credeţi că sunt autosuficientă? Nici pe departe. Apropiaţii ştiu că cînd mă simt singură solicit atenţie, muuultă atenţie şi întotdeauna este cineva alături care să mi-o ofere. Nu pot spune cît de recunoscătoare sunt pentru asta.

Unde vroiam să ajung cu articolul asta? La singurătate! La genul ăla de singurătate în care chiar dacă eşti înconjurat de oameni te simţi oricum neînţeles. Şi nu ştiu ce e mai rău: prima sau a doua formă... E o contradicţie aici. 

Pe mine singurătatea m-a ajutat să mă definesc ca om în primul rînd iar apoi să înţeleg unde vreau să ajung şi cel mai important ce vreau de la alţii. Tocmai de asta nu am înţeles niciodată de ce atîta lume fuge de ea, de singurătate... Ca oricare alt lucru se termină pînă la urmă...

Perle

Promisesem cândva între 4 ochi sau poate în mai mulţi că nu mai ţin minte (de, mă lasă memoria) postul asta. Asta aşa, ca să mă asigur că aveţi parte şi voi de puţină bună dispoziţie. Adevărul e că la etapa de analiză a documentelor nu semăna deloc a voie bună materialul pe care vi-l prezint spre lectură. Cu ocazia asta a mai apărut o expresie celebră ce a stat pe buzele mele o întreagă săptămână (da, da, pe lângă celebrul „trebuie să plec”) pe care colegii mei n-o s-o uite uşor: incompetenţă!!!

Deci, să purcedem la lectură:

• Un oarecare consiliu raional a declarat în rapoarte sus şi tare că „prin promovarea unei politici pragmatice de modernizare şi redobândire a prestigiului mărfurilor produse la întreprinderile de pe teritoriul raionului, a permis ca volumul de producţie să crească la întreprinderile SC „Gabiny” şi SA „Galanta”. Eu una am o dilemă, clar că consiliul raional a plasat o comandă substanţială de ghete destinate probabil tuturor angajaţilor, da la succesul SA „Galanta” cum a contribuit? Cumpărând lenjerie? :-D 
• „S-au început lucrările de reconstrucţie a complexului sportiv la care în anul curent va fi dată în exploatare prima tranşă a stadionului” La faza asta chiar mi-a picat mandibula. Fără comentarii. 
• "Scopul proiectului: crearea unui complex de resurse utilizabile la nivel transfrontalier care să asigure dezvoltarea unei activităţi durabile în domeniul educaţiei excluzive, în beneficiul copiilor cu nevoi speciale". Lămuriţi-mă şi pe mine, de ce trebuie să cheltui bani pe educaţie excluzivă, când astfel de copii sunt deja excluşi şi marginalizaţi de societate, din păcate. 
• "La început de an de studii şcolile din raion şi oraş au reuşit să cuprindă cu şcoala toţi copii". 

Notă: toate expresiile sunt extrase din rapoartele anuale ale preşedinţilor de consilii raionale sau / şi strategii regionale de dezvoltare. Am păstrat contextul intact. Mai am pe undeva marcate astfel de perle, din păcate nu dispun de timp ca să răscolesc din nou toate dosarele.

Eliberare

Am aşteptat ani în şir minuni, oameni dragi mie (sau doar imaginaţiei mele), am stat zile la rând cu năsucul lipit de geam așteptând să se termine o toamnă iar apoi o iarnă ca în sfârșit să-mi pot lua liniştită zborul odată cu primii boboci de floare înmuguriţi pe sub geam ca să revin apoi de unde am plecat plină de îndoieli, niciodată de regrete, plină de dezamăgiri şi amintiri, niciodată de iluzii. 

Nu ştiu dacă e vorba doar de caracterul instabil al peştilor sau doar de latura sensibilă a fiecărui om dar fenomenul s-a repetat ciclic de multe ori. M-am temut să spun ceea ce cred sau simt pentru că în sufletul meu se dădea o luptă crâncenă: nu eram niciodată sigură de atitudinile celorlalți iar teama asta mă subjuga.

Din toate astea am înţeles un singur lucru: nimeni nu poate fugi de destin, unele lucruri se întâmplă pur şi simplu, indiferent de ceea ce ne dorim, visăm sau sperăm. Tot ce putem face este să decidem când anume se vor întâmpla: accelerând procesul sau fugind pur şi simplu, până în ziua în care ne vom pomeni din nou faţă în faţă cu realitatea. Eh, ce plăcută e totuşi această întâlnire!

Acum înţeleg că dacă aş fi ales să fiu sinceră în primul rând cu mine însumi iar apoi să lupt, minunile s-ar fi întâmplat mult mai devreme şi aş fi economisit ani buni pierduţi în vise şi aşteptări nejustificate.

Poveste de iarnă

Eu fac parte din categoria oamenilor pentru care week-end-ul rezolvă toate problemele apărute peste săptămână. Până şi lenea îmi trece şi mai că m-aş apuca de lucrat da mă abțin. Dacă mai stau un sfert de oră fără ocupație mă prin la ideea că eh, mi-a cam trecut pornirea aşa că fac luni când ajung la birou că doar nu moare nimeni în 2 zile, nu?

Nu ştiu cum e la alţii, da eu încă-s în sărbători deci lenea mea e motivată. Toată iarna e o continuă sărbătoare pentru mine: Crăciun, Revelion, o mulţime de zile de naştere în definitiv, se termină abia la începutul primăverii când chiar mă apuc de lucru.

Nu mai ţin minte cum era în copilărie cu iarna. Ştiu doar că mă cam supărau compunerile pe tema asta. Mă rog, pe atunci dar şi acum sunt de aceeași părere: de ce să pierzi timp preţios scriind despre ceva când poţi să savurezi din plin clipele astea unice?

Iarna asta e de poveste, exact aşa cum era în copilărie: cu zăpadă cât gardul, cu ger ce pişcă de obrăjori şi atâta feerie în fulgii ce par să nu se ducă degrabă de peste Chişinău. Aşa să fie!

Este pentru prima dată când conştientizez că îmi place iarna, chiar dacă traficul în Chişinău e dificil în această perioadă iar eu trebuie să o fac pe şoferiţa, că de, şoferul meu preferat e bolnav şi încă şi în examene aşa că din poziţia de co-pilot am ajuns eu însămi în faţa volanului (eu mă cam temeam de traficul din Chişinău, se vede că nu am avut scăpare totuşi).

Bănuiţi că m-am îndrăgostit? Eh, da, din nou! Doar că este pentru prima dată. E clar de cine, nu? ;)

Concurenţă

Eu zic că s-a întâmplat ceva de vreme ce un asemenea gigant decide să lanseze pe piață un nou produs în această perioadă de amorțeală generală, şi nu oricare ci unul revoluționar pentru piața bancară autohtonă. M-a tentat ideea din prima. Aşa că am făcut o tentativă. Iată şi proiectul cardului personalizat*.

Tarifele sunt acceptabile şi nu se deosebesc esențial de restul ofertei existente pe piață.

Oare s-a schimbat şi atitudinea angajaților între timp? Nu de alta dar amintirile sunt încă proaspete.

Notă: * pozele au fost alese aleator din calculator. Când am văzut cardul am fost plăcut surprinsă de combinația acestora.

Bun venit 2010!

Sănătoşi, bine dispuşi şi gata de lucru? Oh, eu cu răspunsul la ultima întrebare stau mai greu, da trebu' deci nu se discută.

Prima zi de muncă din acest an a început cu citirea emailului. Eh, sute de mesaje... şi toate de felicitare. (Iata ce înseamnă să nu verifici emailul de serviciu şi în vacanţă). Mesajele astea nepersonalizate, transmise tuturor partenerilor, clienţilor, etc ajung din inbox direct... într-un dosar special. Şi totuşi o felicitare a scăpat! E inedită atît ca text cît şi ca imagine tocmai asta şi m-a impresionat.  Vă las s-o savuraţi în întregime:

Subject: Merym-as si n-am Cui!


Dragi colegi,
iubiti prietenti, 
neamuri si nemurele
vecini si impricinati de tot felu'!

chiar daca am iesti din acest an poate mai  nervosi, cu buzunarele mai zvintate
sa uitam de cele rele si sa ne apucam de adunat din cele bune 
Sarbatori fericite! La multi ani!

cu drag de voi, 
vasile botnaru
Joyeux NoeL
MERRY ... 
С новым Годом !..

Sărbători fericite!

Iată-ne ajunşi şi la finalul unui nou an. Are importanţă care? Pentru mine nu! E doar un an pe care îl păstrez viu în memorie pentru oamenii pe care i-am redescoperit, pentru clipele unice şi dimineţile însorite dar şi petru adevărurile dure pe care le-am conştientizat. De fapt e pentru prima dată cînd sunt pregătită să trec pragul unui an cu atîtea întrebări neclarificate, cu atîtea răspunsuri pe care nu le-am primit încă. De fapt nici nu sunt sigură că le-am adresat corect sau că am fost pregătită pentru răspunsuri. M-am temut de prea multe lucruri. Nu ştiu dacă am realizat ceva anume în anul care s-a scurs ştiu doar că am învăţat multe şi conştientizat o mulţime de alte aspecte, uimitor de multe, chiar şi pentru mine. Dar urmează un nou început şi asta mă face să cred că vor exista posibilităţi de a corecta unele lucruri.

Prin prezentul articol vreau să mulţumesc celor ce mi-au fost alături virtual, fiind oaspeţi fideli ai acestei case dar şi fizic în viaţa de zi cu zi. Vreau să ştiţi că prezenţa voastră este importantă pentru mine. Mulţumesc pentru că mi-aţi fost alături împărtăşind preocupările şi gândurile mele, susţinîndu-mă şi inspirîndu-mă în momente critice. A fost plăcut să vă redescopăr şi să comunic cu voi.

Să aveţi un an frumos, plin de împliniri şi realizări; lumină pe chip şi în suflet, dedicare pentru lucrurile şi oamenii importanţi din vieţile voastre, puterea de a vă urma visele şi curajul de a înfrunta micile probleme ale vieţii.

La Mulţi Ani şi Crăciun Fericit!!!