Am aşteptat ani în şir minuni, oameni dragi mie (sau doar imaginaţiei mele), am stat zile la rând cu năsucul lipit de geam așteptând să se termine o toamnă iar apoi o iarnă ca în sfârșit să-mi pot lua liniştită zborul odată cu primii boboci de floare înmuguriţi pe sub geam ca să revin apoi de unde am plecat plină de îndoieli, niciodată de regrete, plină de dezamăgiri şi amintiri, niciodată de iluzii.
Nu ştiu dacă e vorba doar de caracterul instabil al peştilor sau doar de latura sensibilă a fiecărui om dar fenomenul s-a repetat ciclic de multe ori. M-am temut să spun ceea ce cred sau simt pentru că în sufletul meu se dădea o luptă crâncenă: nu eram niciodată sigură de atitudinile celorlalți iar teama asta mă subjuga.
Din toate astea am înţeles un singur lucru: nimeni nu poate fugi de destin, unele lucruri se întâmplă pur şi simplu, indiferent de ceea ce ne dorim, visăm sau sperăm. Tot ce putem face este să decidem când anume se vor întâmpla: accelerând procesul sau fugind pur şi simplu, până în ziua în care ne vom pomeni din nou faţă în faţă cu realitatea. Eh, ce plăcută e totuşi această întâlnire!
Acum înţeleg că dacă aş fi ales să fiu sinceră în primul rând cu mine însumi iar apoi să lupt, minunile s-ar fi întâmplat mult mai devreme şi aş fi economisit ani buni pierduţi în vise şi aşteptări nejustificate.
Postări
