Sărbători fericite!

Iată-ne ajunşi şi la finalul unui nou an. Are importanţă care? Pentru mine nu! E doar un an pe care îl păstrez viu în memorie pentru oamenii pe care i-am redescoperit, pentru clipele unice şi dimineţile însorite dar şi petru adevărurile dure pe care le-am conştientizat. De fapt e pentru prima dată cînd sunt pregătită să trec pragul unui an cu atîtea întrebări neclarificate, cu atîtea răspunsuri pe care nu le-am primit încă. De fapt nici nu sunt sigură că le-am adresat corect sau că am fost pregătită pentru răspunsuri. M-am temut de prea multe lucruri. Nu ştiu dacă am realizat ceva anume în anul care s-a scurs ştiu doar că am învăţat multe şi conştientizat o mulţime de alte aspecte, uimitor de multe, chiar şi pentru mine. Dar urmează un nou început şi asta mă face să cred că vor exista posibilităţi de a corecta unele lucruri.

Prin prezentul articol vreau să mulţumesc celor ce mi-au fost alături virtual, fiind oaspeţi fideli ai acestei case dar şi fizic în viaţa de zi cu zi. Vreau să ştiţi că prezenţa voastră este importantă pentru mine. Mulţumesc pentru că mi-aţi fost alături împărtăşind preocupările şi gândurile mele, susţinîndu-mă şi inspirîndu-mă în momente critice. A fost plăcut să vă redescopăr şi să comunic cu voi.

Să aveţi un an frumos, plin de împliniri şi realizări; lumină pe chip şi în suflet, dedicare pentru lucrurile şi oamenii importanţi din vieţile voastre, puterea de a vă urma visele şi curajul de a înfrunta micile probleme ale vieţii.

La Mulţi Ani şi Crăciun Fericit!!!

Gîndul acestei zile

Nu este nimic mai vulnerabil decît o femeie puternică

Tradiţie

Ziceam anterior că am început să fac ordine în viaţa mea, în priorităţi, în aşteptări şi planuri pentru viitorul apropiat. Drept că nu întotdeauna mă ţin de cuvînt. Peşte sunt şi asta explică totul. Deci să nu vreţi prea multă seriozitate de la mine, cel puţin nu în afara orelor de serviciu (apropos, le ştie careva că eu timp de 3 ani aşa şi nu m-am dumirit?)

Bun, ziceam că începem o tradiţie: nu pe cea de vineri că eu le urăsc (la ziua de vineri mă refer). Dacă vreţi divertisment la sfârșit de săptămână vă rog frumos să poftiţi în ospeţie la Irina (http://irinacroitor.blogspot.com/). La mine tradiţia începe de luni, cu muzică bună evident, altceva nici nu mă poate motiva să mă apuc de lucru. Bine, mai sunt vre-o două :-), da asta e cea mai accesibila soluţie. Deci dacă sunteţi şi voi ca mine: vulcanici iar uneori leneşi încât te miri pentru ce merite omul asta mai primeşte salariu, vă invit la o ceaşcă de ceai sau poate cafea pentru unii şi … motivare. Nu uitaţi: echipele din care faceţi parte au mare nevoie de voi, de stat nici nu mai spun :-) că aici deja miroase a calcule matematice.

Să aveţi o săptămână frumoasă şi productivă pentru că e ultima lucrătoare din acest an (pentru unii).

Raindrops Keep Falling On My Head
Asculta mai multe audio Muzica

Numai TIMPUL...

Era odată o insulă unde trăiau toate sentimentele umane: Buna Dispoziţie, Tristeţea, Înţelepciunea, Iubirea şi altele.

Intr-o zi sentimentele au aflat că insula se va scufunda în curând, aşa ca şi-au pregătit navele şi au plecat. Doar Iubirea a rămas până în ultimul moment. Când insula a început să se scufunde, Iubirea a hotărât să ceară ajutor.

Bogaţia a trecut pe lângă Iubire într-o barcă luxoasă şi Iubirea i-a zis:

-Bogaţie, mă poţi lua cu tine?

-Nu te pot lua, caci e mult aur şi argint în barca mea şi nu am loc pentru tine.

Atunci Iubirea i-a cerut ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe acolo:
-Orgoliu, te rog, mă poţi lua cu tine?
-Nu te pot ajuta, Iubire, aici e totul perfect… mi-ai putea strica nava.

Iubirea a rugat mai apoi Tristeţea, care trecea pe lânga ea:
-Tristeţe, te rog, lasă-mă să vin cu tine!
-Oh, Iubire, sunt atât de tristă încât simt nevoia să stau singură…

Chiar si Buna Dispozitie a trecut pe langa Iubire, dar era atat de multumita incat nu a auzit ca o striga.

Dintr-o data o voce a strigat:
-Vino, Iubire, te iau cu mine!

Era un batran cel care vorbise. Iubirea s-a simtit atat de recunoscatoare si plina de bucurie incat a uitat sa il intrebe pe batran cum il cheama. Cand au sosit pe ţărm, batrânul a plecat.

Iubirea si-a dat seama cat de mult ii datora şi a întrebat Cunoaşterea:
-Cunoaştere, imi poţi spune cine m-a ajutat?
-Era Timpul…

-Timpul? s-a întrebat Iubirea, dar de ce tocmai Timpul m-a ajutat?
Cunoaşterea, plină de înţelepciune, i-a răspuns:
-Pentru că numai Timpul e capabil să înţeleagă cât de importantă este Iubirea în viaţă…

P.S: din păcate nu cunosc autorul acestei poveşti atît de adevărate. 

Criză... de timp

Marchez zilnic în semne de carte zeci de linkuri cu analize economice, cărţi, articole sau cercetări efectuate cu gândul că voi reveni la ele mai târziu când voi avea timp. Am copiat din internet colecţii întregi de cărţi, pe unele chiar le-am imprimat dar nu am mai apucat să le citesc.

Uneori oamenii din jurul meu mă instigă, alteori eu însumi sunt vinovată. Nu pot să trec pe alături. Gândesc mereu că va veni o zi în care chiar voi avea nevoie de o anumită informaţie şi nu o voi putea găsi. Ce-i în computerul meu e sigur, restul e tehnologie. Din aceleaşi considerente am adunat o colecţie de filme dragi sufletului, filme vechi, pe care le-am găsit cu greu prin internet, le-am revăzut iar acum îmi este atât de greu să iau decizia de a le şterge.

Ultima escapadă a fost cu campania „O carte pentru biblioteca ta” lansată de „Timpul”. Aici chiar nu sunt vinovată! M-am trezit cu un apel pe la 6 dimineaţa în care eram întrebată:

- Tu vrei carte?
- Carte? Ce-i cu tine? Ce fel de carte la 6 dimineaţa?
- Carte din colecţia „Timpul”. Hai zi repede că eu sunt la chioşc.
- Cumpără! O să citesc când ies la pensie!

Am spus asta mecanic, fără să mă gândesc dacă am sau nu nevoie, dacă am citit-o sau nu. Nici măcar nu am reţinut bine titlul cărţii.

În colecţia asta am găsit şi cărţi pe care le-am recitit cu plăcere (Maytrei de exemplu) dar şi cărţi de care am fost dezamăgită (Biografii necenzurate a oamenilor celebri), dar le-am cumpărat pe toate fără urmă de regret. Ştiu că va veni şi timpul lor.

Mă grăbes întotdeauna să citesc cît mai mult, să reuşesc cît mai multe şi oricît de mult nu aş încerca am în permanenţă senzaţia că îmi scapă o groază de lucruri. Deja nu mai reacţionez de loc la faza: „Cum tu nu ştii asta?!” şi răspund de fiecare dată la fel : „Sunt prea tînără (a se citi proastă)! Ehe, las’ că recuperez eu!” Sunt surprinsă cum unii reuşesc să facă atîtea. Îi admir sincer.

Sunt încă atîtea obiective în lista mea de priorităţi, încît nu ştiu dacă ajunge o viaţă pentru toate astea. Da’ să le luăm pe rînd. Cred că încep cu concediul, nu?

Pentru că există şi astfel de zile

Săptămâna asta e foarte încărcată, de fapt aşa e de mai bine de 1 an. Tot zic termin activitatea asta şi libertateeee. Da de unde că apare imediat alt proiect şi sunt surprinsă să constat că mă trezesc vineri iar cu o agendă încărcată pentru săptămâna viitoare. Nu mă plâng, îmi place să fiu atât de ocupată dar cel mai important să mă simt utilă. Eh, şi cât sunt de fericită când totul iese aşa cum vreau şi iese că n-are încotro! Aduce a “daţi-mi voie să mă laud?” Aşa e, nu greşiţi de loc. Ştiu că nu-i frumos, da dacă nu eu apu’ cine? :-)

Ziceam totuşi că ziua asta le întrece pe toate. Toată lumea vrea ceva de la mine, am încurcat zilele de desfăşurare a jocului de dezbateri şi i-am dus în eroare pe alţii, m-am trezit că deja e 15:00 iar eu aveam o şedinţă în alt capăt al oraşului la ora asta, computerul nu mă mai ascultă: are nevoie de 3 minute să deschidă un oarecare fişier. Mă plâng specialistului IT iar asta face ochi mari: „Auzi tocmai 4 USB-uri deodată, tu ce crezi că el e ca tine, menţine 5 conversaţii în acelaşi timp?!”Am vrut să-i întrerup pledoaria şi să-i zic că greşeşte, de fapt sunt 6: una pe skype cu mama da m-am abţinut, nu ştiu cum de.

Şi cum asta nu era suficient mi-am strivit şi ochelarii, aşa că i-am lăsat baltă pe ai mei la birou şi am pornit în căutarea unui atelier de reparaţii. Până seara m-am prins la ideea că se poate trăi şi fără ei aşa că încă mă gândesc dacă merg sau nu să-i iau înapoi.

Sper că mâine va fi o zi mai liniştită, ştiu, ştiu n-are de unde, da lăsaţi-mă să visez! Viaţa e totuşi minunată!

Ah, da, era să uit, când se prevăd achizițiile de memorie operativă, cumpăraţi-mi vă rog şi mie măcar 2 GB, că cea din dotare mă cam lasă :-).

Made in Moldova

Sunt impresionată. Am fost la fel de impresionată doar acum cîţiva ani cînd am văzut un alt spectacol „Oameni ai nimănui” care abordează de altfel un alt subiect, în esenţă conex cu cel atins în prezentul articol.

„Made in Moldova” tratează un subiect extrem de delicat: corupţia. Împleteşte cu umor, paşi de rap şi satiră pe alocuri, profesii, întîmplări şi oameni ce sunt preocupaţi de acelaşi lucru: banii. Cel mai surprinzător lucru este că este bazat în totalitate pe fapte reale. Se merge pe cîteva linii de subiect, clasice pentru Moldova: corupţia din instituţiile superioare de învăţămînt, sistemul judiciar şi cel de sănătate publică dar şi pe viciile umane.

Binele triumfă pînă la urmă dar cu preţuri mult prea mari. Deces, fugă sau degradarea morală a celor ce încearcă să se opună sistemului crezînd că vor demonstra adevărul.

Îl recomnad cu căldură celor ce vor să privească lucrurile dintr-o altă perspectivă.

M-am tot plimbat, seara tîrziu după spectacol, printre rafturile magizinului înarmată cu lista de cumpărături şi un coş şi mă tot gîndeam la subiectul asta.

Nu am avut ocazia să mă confrunt cu acte de corupţie (nu încă ) tocmai de asta nu sunt în măsură să mă pronunţ. De fapt m-am confruntat o singură dat cu un act asemănător dar foarte voalat. Era vorba de ASEM, anul I şi de matematică economică. Rezultatul a fost foarte previzibil: 5 la reuşita curentă şi 7,2 în carnetul de note. Nu am regretat o singură clipă decizia, deşi s-au tot făcut presiuni psihologice asupra mea în ultimul an de facultate să fac reverificare. Argumentul forte era: „eşti unul dintre cei mai buni studenţi ai facultăţii şi e păcat să ai un singur 7 printre atîţia de 10”. Tot ce aveam de făcut era să revizui materia şi să merg în faţa unei comisii din 3 persoane ca să scriu examen. Procedura era perfect legală şi nu presupunea nici un fel de mituire. Dacă nota era mai mare decît precedenta foarte bine, dacă nu rămînea cea din anul I. Deci nici un risc, dar eram prea dezgustată de obiect din cauza experienţei anterioare, aşa că am spus ferm nu. După absolvire s-a mai adus subiectul în discuţie, atunci însă aveam un cu totul alt argument: „sunt absolvent de onoare, nu cred că se putea absolvi ASEM-ul cu un titlu mai bun”. Recunosc că nu mă simţeam bine folosind argumentul asta, dar mă irita la culme faptul că mi se tot amintea despre asta. Argumentul a ţinut: nu mi s-a amintit despre şaptele ăsta niciodată.

Revenind la Moldova, singura veste bună e că există state întregi ce o duc mult mai rău la capitolul asta. În ţările din Africa comunitatea donatorilor ştie foarte bine că banii nu se folosesc pentru scopurile prevăzute în proiecte, dar asta e cu adevărat singura cale de a menţine regiunea pe linie de plutire. Dar despre asta într-un alt articol. Cred totuşi că trebuie să existe un punct de saturaţie, după care sistemul va începe să lucreze bine, iar corupţia va dispărea cel puţin parţial. La moment îmi este greu să văd un mecanism de soluţionare a problemei.

Nu ştiu ce simt, ce cred sau gîndesc persoanele mituite. Nu ştiu dacă eu aş accepta sau nu. Voi putea răspunde la întrebarea asta doar atunci cînd voi avea de întreţinut o familie şi copii de hrănit, iar salariul nu îmi va permite lucrul asta. Pînă atunci însă aştept experienţele şi opiniile voastre pentru că sunt absolut sigură că sunt mai vaste decît ale mele.

Angajament

V-aţi trezit vreodată gândindu-vă la ceva anume? Un om pe care nu l-aţi văzut de mult, un film bun, o aromă sau la o situaţie? Mie mi se întâmplă foarte rar asta. Mă rog mi se mai întâmplă cu anumite persoane, dar atunci stau zile întregi şi despic conversaţii, atitudini, priviri. E aşa plăcut să tragi linii, să faci bilanţuri şi să dai verdicte (nici măcar aici nu pot scăpa de obiceiuri vechi) chiar dacă sunt doar la tine în gând, chiar dacă nimeni niciodată nu o să le afle. Este de asemenea adevărat că concluziile mele nu coincid aproape niciodată cu ceea ce zic oamenii din anturajul meu (prietenii ştiu de ce ;-) ) cu toate astea îmi place atât de mult procesul asta. Senzaţia e irepetabilă şi nu aş renunţa la ea pentru nimic în lume.

Zilele astea m-am trezit gândindu-mă la cu totul altceva: la viitor. Oare cum o să arat peste 10 ani de exemplu, unde voi fi atunci, care îmi vor fi grijile şi preocupările zilnice, cît de fericită sau de ce nu nefericită voi fi. Voi putea oare găsi puterea să visez? Sunt o mulţime de întrebări care –mi roiesc în mintea şi aşa izăurită[1]. Nu m-a preocupat subiectul asta până acum. Dacă aş fi fost întrebată acum ceva timp despre viitor aş fi răspuns simplu: viitorul meu va fi minunat! Acum şi eu mă uimesc de aberaţiile pe care le puteam spune.

Tot ce ştiu e cum nu vreau să arate acesta. Aşa că de luni, nuu, luni e prea departe, de azi (20.11.2009) intru în birou la 9:00 şi ies la 18:00 (bine, uneori şi mai devreme :-) ).

P.S: prezentul articol este un angajament public. Dragi colegi, dacă vedeţi că îl încalc rugaţi-mă insistent să părăsesc biroul :-D sau îndrăzniţi să mă treziţi dacă vedeţi că nu apar la ora obişnuită la muncă.

P.P.S: dacă găsiţi activităţi interesante de care credeţi că aş putea fi interesată vă rog frumos să mă anunţaţi. Nu mă lăsaţi pradă plictiselii ;-).

[1] Jargon EG. Stare de oboseală avansată combinată cu foarte multe sarcini de executat.

Dacă n-ai iubi...

Iubesc dimineţile răcoroase de toamnă, dupăamiezile însorite şi amurgurile tîrzii; copacii despletiţi şi frunzele galbene de pe alei. Iubesc pînă şi zilele de luni pentru posibilitatea unui nou început dar şi toate deadline-urile şi zilele încărcate pentru mobilizarea pe care o generează.

Iubesc oamenii din viaţa mea: cei care vin şi pleacă, care mă rănesc sau imi bucură sufletul, care mă făc să mă simt importantă, îmi sunt alături, mă dezamăgesc sau şi mai rău mă ignoră.

Iubesc! Şi asta îmi dă puterea de a găsi în adîncul sufletului liniştea şi pacea de care am nevoie, puterea de a lupta şi de a renaşte atunci cînd e cazul.

Ştiu că pot fi privită cel puţin ciudat şi pot fi învinuită (pe bună dreptate) de superficialitate, dar spuneţi-mi şi voi cum altfel se poate trăi la 22 de ani?

Despre calitate

Sunt sigură că foarte mulţi dintre noi şi-ar fi dorit să fi avut ocazia să ia mai mult din facultate, (la conoştinţe mă refer) sau să facă studii calitative cel puţin la masterat dacă în cei trei ani de licenţă nu am prea apucat să acumulăm cunoştinţe temeinice la noi acasă.

Este şi situaţia mea. Nu pot să plec, de fapt cred că nu vreau. Nu vreau să mă despart pentru 2 ani de Moldova, de oamenii din anturajul meu, de ceea ce fac zilnic, de ceea ce mă face fericită pînă la urmă. 2 ani ar fi prea mult, pur şi simplu nu sunt sigură că aş rezista sau şi mai rău nu m-aş mai întoarce înapoi niciodată. Cu toate astea îmi doresc din tot sufletul să-mi continui studiile. Ştiu că cer prea mult de la legile fizicii, dar încă sper că într-o zi lucrurile se vor schimba şi voi avea ocazia să obţin  studii suplimentare calitative în Moldova.

Imediat după absolvire am decis să nu dau admiterea pentru master întrucît eram prea obosită şi presată de alte activităţi. În acel moment am considerat oportună o pauză: serviciul şi viaţa personală, nimic mai mult! Am revenit la decizia asta peste un an cînd am evaluat  opţiunile reale pe care le avem şi am decis: vreau un masterat acasă, dar ştiu că la moment ar însemna pierdere de timp deci mai aştept.

Problema este de fapt mult mai vastă decît abordarea mea limitată. Sistemul educaţional autohton continuă să producă şomeri în masă în timp ce economia rămîne blocată din cauza lipsei capitalului uman bine pregătit.

Sunt căteva aspecte pe care nu le-am putut accepta şi înţelege foarte mult timp. În Republica Moldova spre exemplu, şcolile vocaţionale (profesionale) nu au libertatea de a alege curriculumul de studii. Vă imaginaţi că în condiţiile în care Draxlmaier spre exemplu ar avea nevoie de 100 ingineri bine instruiţi într-un termen restrîns să zicem 5 luni (ianuarie-mai) şi ar solicita aceste servicii unei instituţii specializate ar primi trimiterea directă la … Ministerul Educaţiei. În RM totul se face la nivel centralizat, instituţiile de învăţămînt fiind obligate să respecte întocmai instrucţiunile şi programele de studiu neavînd nici măcar posibilitatea de a schimba termenele de începere şi finisare a anului academic.

Revenind la calitatea studiilor superioare şi postuniversitare aici cel puţin există posibilităţi dacă nu şi condinţii acceptabile. Mă refer la resurse informaţionale şi poate la cîteva cadre didactice foarte bine pregătite. De fapt cea mai mare problemă a instituţiilor superioare de învăţămînt nu este pregătirea cadrelor didactice ci mai curînd calitatea studenţilor. Din punctul meu de vedere este absolut imposibil să vii în grupă / torent şi să vorbeşti viitorilor economişti despre metode de gestiune a riscurilor portofoliilor de investiţii cînt 95% la sută din ei habar nu au ce înseamnă acest lucru. Motivul, e simplu: cel mai probabil nici nu ar fi trebuit să ajungă pe băncile universităţii din lipsă de capacităţi. Nu ştiu dacă sunt vinovaţi ei sau anturajul. Ştiu doar că aşa nu se mai poate. Cea mai rezonabilă soluţie este înamtricularea tuturor dar păstrarea celor competenţi. Ştiu că asta ar însemna pierderi economice enorme pentru aceste instituţii, dar pentru moment nu văd altă soluţie. În plus pierderile se pot recupera prin taxe de studiu mai înalte. Ştiu, aici apare un cerc vicios: bugetarii sunt de obicei cei cu note de BAC cumpărate iar cei cu capacităţi sunt ca regulă şi fără bani, dar orice reformă are şi externalităţi negative. Legile pieţii şi politicile guvernamentale adecvate domeniul le vor regla cu timpul.

Ginerele ideal

Nu mă întrebaţi cum are trebui să arate soacră-mea că nu ştiu. Eu nu ştiu nici măcar cum trebuie să arate bărbatul viselor mele (aşa sunt eu mai nehotărâtă :-) ). În schimb ştiu că voi rămâne în relaţii amiabile cu ea indiferent de circumstanţe (cel puţin voi încerca). De altfel sunt ferm convinsă că nici nu va fi cazul.

E clar, percepţia „dragostea faţă de soacră se măsoară în km” e foarte adînc înrădăcinată, eu nu am de gînd să contest lucrul asta, aşa o fi dacă zice lumea. Subiectul soacrelor nu m-a preocupat şi nici nu mă preocupă, nu încă deşi trebuie să recunosc că m-a atins de cîteva ori.

În anul II de facultate eram la un retreat[1] al Băncii Mondiale în Turcia. După sesiuni în plen şi ateliere de lucru ieşeam seara la plimbare în oraş, excursii sau cine oficiale în restaurantele Istanbulului. Soluţionam probleme capitale pentru tinerii din ECE[2] nu glumă.

În una din seri am descoperit coroane imense de flori vii la intrarea în restaurantul unde urma să luăm cina. Surprinşi îl luam la întrebări pe ghid care explică imediat că e vorba despre cadouri de nuntă. Şi ca să ne intrige şi mai tare începe să ne povestească tradiţiile turceşti ce ţin de această sărbătoare. La nuntă nu sunt admise soacrele că cică aduc ceartă şi neînţelegeri în tânăra familie. Discriminare oameni buni! Adică socrii da, iar soacrele stau acasă şi pierd ocazia de aşi vedea odraslele căsătorindu-se. Mă rog, treaba lor cu tradiţiile lor, da’ trebuie să recunoaştem că turcii au motive plauzibile ținând cont de numărul de bancuri despre soacre dar şi de poveştile de groază venite din anturajul nostru.

În ultimul timp s-au cam înteţit discuţiile astea la birou. Până şi criza economică păleşte pe lângă subiectul „soacrelor”. Există şi motive. Mai nou: Realitatea FM critică intens faptul că Filat a îndrăznit să-şi felicite soacra în direct la Pro TV (se pare că este un subiect de interes larg de vreme ce unul dintre cele mai echidistante posturi îl abordează) iar concluzia noastră unanimă este clară: Primul ministru e cel puţin curajos dacă nu ginerele ideal.

Până atunci însă îi las pe ai mei (colegii de serviciu) să bîrfească liniştiţi despre soacrele proprii sau cele celebre (da, da, bărbaţii bîrfesc mai mult decît femeile, părerea mea, acuma nu daţi cu parul…) iar eu continuu să zîmbesc la subiectele astea de discuție. Poate într-o zi o să-mi schimb atitudinea…

[1] Reuniune neformală a membrilor unui grup/organizaţie cu scopul de consolidare a echipei şi/sau discutare a aspecte de activitate a organizaţiei

[2] Europa Centrală şi de Est

Ochii care nu se văd se uită

Eu nu sunt foarte sociabilă, nici pe departe. Nu menţin conversaţii şi relaţii doar de protocol. Şi trebuie să recunosc cu această ocazie că asta este unul dintre dezavantajele cele mai mari. Lista mea de prieteni pe cele două reţele sociale în care sunt activă nu depăşeşte cumulativ 100 de nume şi asta cu tot cu colegi de prin facultate şi liceu.

Din cele mai puţin de 100 persoane ţin legătura efectiv cu maximum 20. Ţin legătura însemnînd că aş putea răspunde oricînd cel puţin la întrebarea cînd îşi serbează ziua de naştere (fără să-mi amintească facebook-ul :-) şi ceva divertisment legat de activităţi curente, preocupări şi planuri de viitor. Restul sunt pasageri în acelaşi tren cu mine, vin şi pleacă fără să lase nimic în urmă: nici amintiri nici regrete. Îi mai întîlnesc ocazional, schimbăm două cuvinte şi mergem mai departe. Mai există o altă categorie de oameni deosebiţi. Persoane cu care nu am fost foarte apropiată dar care îmi sunt suflete geamăne. Ştiţi genul ală de oameni pe care îi priveşti în ochi şi simţi că îi cunoşti de o viaţă? Cel mai probabil ei nu ştiu asta pentru că nu le-am spus-o niciodată. Foarte posibil ei simt diferit, dar eu mă simt deosebit cînd comunic cu ei şi asta e tot ce contează. Îmi încarcă bateriile şi zîmbesc cu săptămînile la amintirea unei discuţii de doar 5 minute. Uite cu ei mi-ar fi plăcut să păstrez legătura, dar timpul, agendele încăracate sau ignoranţa ne-au îndepărtat.

În pofida faptului că cercul meu de apropiaţi este foarte mic, am constatat că preferinţele mele s-au schimbat radical în ultimii ani. Prietenii mei cei mai buni din primul an de facultate nu se mai regăseau în listă şi la absolvirea facultăţii ca să nu mai zic de cei care au ajuns să-mi fie astăzi cei mai apropiaţi. Şi nu e vorba despre faptul că ne-am transformat rapid sau că nu mai împărţim aceleaşi valori. Pur şi simplu avem activităţi cotidiene diferite şi respectiv nu ne mai vedem atît de frecvent. Am păstrat în inima acel loc special pentru fiecare om cu adevărat deosebit ce a trecut prin viaţa mea. Comunicăm cîteva ore bune de fiecare dată cînd ne vedem, dar nu mai e acelaşi lucru, ceva s-a rupt. Treptat ne-am îndepărtat pur şi simplu şi prinşi în alte activităţi nu mai avem timp să dedicăm relaţiei noastre.

Aşa am ajuns ca cei mai buni prieteni ai mei să fie colegii de serviciu , omenii cu care împart şi bune şi rele dar cel mai important cu care petrec cea mai mare parte a zilei. 

Personalul Chişinău – Turnul de Fildeş

Eu presupun că uneori am aşteptări şi cerinţe prea mari în special cînd vine vorba de deservirea mea în calitate de client însă sunt absolut sigură că restul miilor de consumatori compensează prin lipsă sau cerinţe joase. Într-un fel sau altul balanţa se echilibrează. Exemple? O mulţime:

· nu ştim să folosim serviciile de taxi. În marea majoritate a taximetrelor oamenii stau pe bancheta din faţă când în maşină există maximum 2 pasageri;

· semnăm cu ochii închişi cereri şi contracte. De ce ar trebuie să ne intereseze condiţiile sau obligaţiile pe care le aveam? Ehe, în schimb avem pretenţii mari când depistăm eventuale nereguli.

· un client informat este privit cel puţin ca un ciudat. Mă doare să spun asta, dar am simţit-o în repetate rîndiri pe propria-mi piele. Cel mai recent exemplu: semnarea contractului cu Orange pentru Internet Acum.

Şi lista poate continua.

Dincolo de glumele colegilor mei legate de „tipul de la bancă nu a rezistat tentaţiei să-ţi facă ochi dulci şi a amînat emiterea cardului în speranţa că te va revedea” (Apropo, foarte proastă strategie. După exact o lună în care nu am avut acces la banii din cont pentru ca cei de la bancă au susţinut iniţial că nu au deschis un asemenea cont iar apoi că durează reemiterea cardului, mi-am luat „păpuşelile” şi m-am dus direct la altă bancă) se află o realitate durută: pe de o parte ne confruntăm cu deserevirea deficitară a clienţilor iar pe de alta noi însune nu ne comportăm tocmai corect în calitatea noastră de consumatori.

Cîteva săptămîni în urmă am realizat că mi-a expirat cardul bancar. Ca un client pedant ce sunt m-am prezentat la bancă cu cererea de reemitere. Persoana de la ghişeu, foarte amabilă, a preluat solicitarea şi m-a informat că peste 8 zile pot veni să ridic cardul nou, timp în care nu am acces la banii din cont. Bun, ciudat dar mă descurc eu. O săptămînă nu e chiar atît de mult. După 10 zile mă prezint la bancă. Surpriză: tipul de la ghişeu îmi spune cu un zîmbet pînă la urechi că din păcate am indicat contul greşit în cerere şi respectiv cardul nu a fost emis. Banca nu a deschis niciodată un asemnea cont, nici măcar nu coincide cu formatul conturilor lor. Stupefiată evident mă gîndesc: „interesant ce magie făcea contabilul nostru de transfera salariul meu la un cont imaginar şi culmea mai şi primeam banii imediat după transfer...?”. Mă abţin de la remarci suplimentare şi-l întreb:

- Şi de ce nu m-aţi anunţat? Aş fi venit să depun încă o dată cererea chiar în ziua depistării greşelii.

- Păi nu aveam cum şi în plus oricum aţi venit după card, ce rost mai avea?

- Nu aveaţi cum? Mda... în secolul XXI: e-mail, telefon fix, mobil... Mă rog, fie...

Îl rog totuşi foarte politicos să reverifice numărul contului bancar. Introduce în sistem ultimele 4 cifre şi surpriză: cont inexistent. Insists să introducă numărul complet întrucât contul e vechi. Sistemul confirmă existența contului (banca a schimbat între timp formatul conturilor şi se pare că unii angajaţi n-au auzit încă despre asta). Reemiterea a mai durat încă alte 10 zile, pentru că deja depusesem cererea, chiar dacă banca nu a procesat-o, şi nu puteam solicita închiderea contului şi nici retragerea de numerar.

Nici măcar nu şi-a cerut scuze. Nu că mare nevoie aş fi avut de ele, pur şi simplu mă tot gîndesc la ce bun cheltuie banca sume fabuloase pentru instruirea personalului dacă efectele întârzie să apară. Chestia asta se referă şi la multe alte companii, din păcate…

Dacă aveţi şi voi astfel de experienţe, simţiţi-vă liberi să le împărtăşiţi. Uneori ajută. Eu deja mă simt mai bine :-).

Dacă Dumnezeu ar fi vrut să trăieşti în alt stat te-ai fi născut acolo[1]

Asta e singura expresie ce mi-a schimbat ireversibil cursul vieţii. Eu nu sunt de loc influențabilă şi nici nu iau decizii cu uşurinţă (cred că trebuia să fiu balanţă şi nu peşte :-) ), dar asta m-a marcat şi m-a făcut să-mi schimb nu doar discursul de absolvent de onoare ci şi planurile pentru viitor.

Nu ar fi trebuit să mă plâng: în momentul absolvirii aveam deja un serviciu bun şi numeroase posibilităţi de dezvoltare acasă cu toate astea luasem decizia să plec definitiv, mai întâii pentru studii iar ulterior să mă stabilesc peste hotare. Mă confruntam zilnic cu numeroase obstacole şi înţelegeam că ar fi pur şi simplu imposibil să achiziţionez o proprietate imobiliară de exemplu. În plus obosisem (deja) de proasta calitate a guvernării economice, a personalului incompetent, a serviciilor de proastă calitate (inclusiv a celor educaţionale) şi a pieţelor subdezvoltate. Pur şi simplu nu îmi vedeam viitorul acasă. Acum înţeleg că toate obstacole astea nu sunt decât oportunităţi, pietre din care trebuie construit un templu. Imaginaţi-vă ce o să se întîmple peste cîţiva ani pe Bursa de Valori a Moldovei de exemplu? Oamenii care luptă acum cu marile probleme existente în Moldova vor avea cu siguranţă un viitor luminos peste cîţiva ani, tocmai pentru că au ocazia să-l făurească aşa cum îl vor pentru ei sau copii lor.

Nu încerc să determin pe nimeni să-şi schimbe destinul, să ia sau nu o decizie, să plece sau să rămînă. Sunt absolut sigură că fiecare din noi s-a confruntat cu dilema asta cel puţin o singură dată şi de fiecare dată a decis aşa cum e mai bine. Pur şi simplu cred că ajunge să ne văităm. Trebuie să învăţăm să ne asumăm deciziile şi să valorificăm oportunităţile pe care le avem acasă. Moldova este totuşi o ţară ideală din punctul asta de vedere. Numeroasele probleme ce aşteaptă să fie soluţionate nu reprezintă decît o posibilitate de afirmare pentru mii de oameni aflaţi în căutarea perfecţiunii.

Mă uit în jurul meu şi nu mă pot abţine: deja încep să număr viitorii miniştri, oameni cu afaceri de succes sau pur şi simplu specialişti de mare valoare în domeniul în care se află acum abia la început de cale.

[1] Expresei rostită de către decanul facultății Cibernetică, Statistică și Informatică Economică, domnul Ion Bolun, în timpul festivității de decernare a diplomelor de absolvire a ciclului I

Vreau o minune

Mi-i dor de diminețile în care aveam exact 15 minute ca să ies din casă pentru că întârziam la facultate, serviciu, o întâlnire sau şedinţă importantă.
 

Mi-i atît de dor de zilele în care ajungeam acasă târziu în noapte, obosită dar cu zâmbetul pe buze. 

Şi mai mult îmi lipsesc zecile de oameni cu care comunicam zilnic şi de la care învăţam atât de multe lucruri noi. Prieteni, colegi sau pur şi simplu oameni deosebiţi cu care am pierdut în timp legătura. 

Viaţa mea s-a schimbat. Nu ştiu când s-a produs metamorfoza şi nici cât o să dureze. Nu mai lupt cu timpul ci doar cu deadline-urile. Nu mă mai grăbesc nicăieri. Dimineţile mele sunt liniştite la fel ca şi după amiezile. Am program de voie la birou deci nu mai întârzii niciodată şi nici nu alerg dimineţile prin casă spălându-mă pe dinţi sau gătindu-mi de mâncare. Nu mai ajung ostenită după o zi de muncă dar nici fericită nu sunt pentru multitudinea de lucruri pe care le-am realizat peste zi. Treptat s-a instalat rutina şi nimic nu îmi mai umple sufletul ca odinioară. Sunt atît de prinsă în activităţi cotidiene încât în viaţa mea există doar 2 perioade: luni şi vineri. Nici nu ştiu cum trece timpul şi nici că-mi pasă. Am obosit de rutină. 

Tot ce vroiam pe atunci era linişte şi ceva timp doar pentru mine dar am primit doar o agendă încărcată. Tot ce vreau acum e o minune.

În căutarea jumătăţii

Am cont pe una dintre reţelele de flirt autohtone! Da ştiu, sună cît se poate de ciudat dar şi mai ciudat sună felul în care am ajuns utilizator a asemenea sit-uri. Am pariat cu un coleg că băncile nu vor profita de situaţia politică incertă şi de lipsa unui guvernator BNM (care oricum se conducea după deviza „după mine şi potopul”) şi nu vor face speculaţii masive pe piaţa valutară.

Băncile au speculat. Ne-am trezit peste noapte cu marje spread de peste 1 leu pentru unele valute iar eu cu un cont nou pe o reţea de flirt (bine că am fost suficient de inspirată ca să nu pariez pe bani). Am pierdut 30 min pentru completarea profilului. Am răspuns chiar şi la cele mai stupide şi prost traduse întrebări (apropo, cred că sunt singurul utilizator care s-a ostenit într-atât). Următoarea etapă logică a fost să caut oameni din aceaşi categorie de vârstă. Spre surprinderea mea am găsit şi oameni pe care îi cunosc şi apreciez, lucru care mi-a ridicat multiple semne de întrebare. Ce-o fi căutând oameni atât de speciali pe o reţea matrimonială? M-am abţinut să-i întreb şi am fugit repejor de la profilele respective. Cred că în asemenea caz discreţia ar trebui să fie primordială.

Eu nu cred în randez-vouri virtuale şi nici nu am timp de ele, cert este însă că am descoperit o altă lume, paralelă practic cu cea în care am trăit până acum. Lumea asta nouă e plină de mii de oameni aflaţi în căutarea jumătăţii, oameni aproape disperaţi care au suferit, au trecut prin experienţe nefericite sau sunt prea timizi ca să înceapă o relaţie. Mă întreb însă de ce căutăm fericirea acolo unde cu siguranţă nu este? Oare în jurul nostru nu se află persoana potrivită? Cred că de multe ori suntem prea grăbiţi să obținem ceva şi omitem oameni deosebiţi din anturajul nostru.

Expert Grup-ul creează dependenţă

Acum mai bine de un an cînd mă aflam în perioade de pregătire pentru examenele de licenţă mi-am anunţat solemn colegii la un staff meeting că dat fiind faptul că am de susţinut nişte examene serioase n-ar strica să pun mîna pe carte deci voi lipsi citeva zile. I-am rugat de asemenea să nu mă sune nici măcar dacă arde biroul. Întrebarea logică „şi dacă nii dor de tine?” „Dacă tot veniţi să mă vedeţi aduceţi şi voi nişte conspecte de teorie economică, asta aşa pentru acoperire.”

A doua zi m-am întîlnit cu nişte colegi de facultate şi buni prieteni să rezolvăm subiectele pentru primul examen şi să elucidăm întrebările neclare iar după prînz m-am dus la serviciu (eh, obişnuinţa). Şeful foarte surprins mă întreabă :

-          Tu ce cauţi la serviciu?   

-          Cum ce caut? Da ce m-ai concediat şi am rămas eu în urmă de noutăţi? 

-          Nu, dar dacă te mai văd pe aici pînă la examenele de licenţă să ştii că chiar te concediez. Înţeleg că cei de la ASEM trebuia să-ţi dea de mult titlul de doctor în ştiinţe economice da nu să te chinuie cu examene de licenţă (cineva are chef de glume), dar ia o pauză, cel puţin odihneşte-te! 

În ziua ambelor examene am lucrat pînă pe la 12:45 cînd m-a sunat secretara de la decanat să mă roage să mă duc să extrag plicul cu subiectele de examen (mare păcat, puteam să lucrez liber pînă pe la 15:00 cînd a început examenul).

Astăzi am revenit la serviciu, chiar dacă încă nu m-am refăcut complet Nu sunt sigură că aş fi putut rezista mai mult de 4 zile fără Expert Grup.

Cât valorează o femeie?

Într-o scurtă conversație, un bărbat întreabă o femeie:

- Ce tip de bărbat cauţi?

Ea ramase un moment tăcută, îl privi in ochi si ii zise:

- Vrei sa stii intr-adevăr?

El răspuse: Da!

Atunci începu sa zică:

Fiind femeie sunt in pozitia de a-i cere barbatului ceea ce eu nu pot face pentru mine. Plătesc facturile, mă ocup de casă, merg la supermarket, fac cumpărături şi totul fără ajutorul unui bărbat… În aceste condiţii îmi pun întrebarea:

- Ce poţi tu să aduci în viaţa mea?

Bărbatul rămase privind. Gândea cu siguranţă ca este vorba despre bani.

Ea, intuind ce gândește el, spuse:

- Nu mă refer la bani. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de un om care să lupte pentru perfecţiune în toate aspectele vieţii.

El îşi încrucișă brațele, se aşeză în fotoliu şi privind-o îi ceru să explice mai in detaliu.

Ea zise:

- Caut pe cineva care sa lupte pentru perfecţiune mentală, pentru că am nevoie de cineva cu care să comunic şi care sa mă stimuleze din punct de vedere intelectual. Am nevoie de cineva simplu, suficient de sensibil ca să înțeleagă prin ce trec eu ca femeie, dar suficient de puternic ca să mă încurajeze şi să nu mă lase să cad. Caut pe cineva pe care să îl respect şi admir ca să pot fi “ascultătoare”. Nu pot sa fiu așa cu cineva ce nu poate să îşi rezolve singur problemele. Eu caut un bărbat care se poate ajuta pe sine însuși pentru a ne ajuta reciproc. Când termină se uita la el şi îl vedea foarte derutat şi întrebător.

El ii zise:

- Ceri mult.

Ea raspunse:

- Valorez mult.

P.S: nu mă mai întrebaţi ce culoare trebuie să aibă ochii, profesia sau contul în bancă a bărbatului viselor mele. Tot ce contează este personalitatea şi capacitatea acestuia de a-mi fi cu adevărat alături!

Julia, you are not a moldavian lady!

Una dintre cele mai impresionante experienţe pe care le-am trăit în viaţa asta a fost statutul meu de membru al grupului „Glasul Tinerilor”, Banca Mondială. A fost o perioadă frumoasă dar şi foarte încărcată din cauza multiplelor responsabilităţi pe care le aveam.       

Şeful oficiului Băncii Mondiale în Moldova pe atunci era Edward Brown, o persoană fenomenală: prietenos, atent şi energic. De fiecare dată cînd dădeam ochii cu el mă întreba : „Ce faci?” da, da, în română (erau singurele cuvinte pe care le ştia în limba statului pentru care lucra). Eu îi răspundeam din politeţe în engleză „I am fine, and you?[1]” Reacţia lui m-a surprins : „Julia, you are not a Moldovian lady![2]” Dap’ cum să nu! În buletinul meu aşa scrie! Îl întreb totuşi senină: “Why do you think so?[3]” “Well, first of all when I ask a moldavian ce faci he/she will definetly answer lucrez, but you…[4]” Da, eu răspund că sunt bine, şi ce-i aici surprinzător? Că am de lucru e evident după teancul de acte şi conspecte de la ASEM pe care le car după mine (sper că o să prin măcar ceva timp liber să arunc un ochi peste ele). Omul mă întreabă aşa din curtuazie, nu-l interesează ce treburi am, ci doar dacă sunt bine sau nu, nimic mai mult.       

Oameni buni încă există

Acum cîteva luni mă plimbam liniştită prin magazine în căutare de USB şi am ajuns acasă cu... notebook. E o poveste lungă şi frumoasă. De fiecare dată cînd deschid computerul zîmbesc amintindu-mi de circumstanţele în care s-a produs achiziţia dar mai ales de oamenii implicaţi. Dar nu asta e important, mai important este că am ajuns să fac credit la bancă şi deşi nu întruneam nici o condiţie din cele impuse de instituţie (pe atunci nu ştiam asta) am obţinut creditul. Am aflat asta abia acum cîteva săptămîni şi nu mi-am putut explica fenomenul.

Persoana care a semnat contractul de creditare din partea băncii este cineva din anturajul meu, un om pe care l-am admirat întotdeauna dar cu care nu am prea comunicat (în facultate am avut timp pentru toate mai puţin pentru învăţat şi colegi). Nu am făcut nimic nicodată pentru respectivul şi cu toate astea el a intervenit pentru mine fără ca eu măcar să ştiu, fără să intuiesc, fără să imi spună nimic. Discreţia persoanei respective este fără margini, m-a sunat imediat ce a dat peste dosarul meu iar peste ceva timp m-a anunţat că banca a decis că voi primi 80% din suma solicitată pentru că nu dispun de o istorie de creditare şi cam atît. Mi-a făcut plăcere să-l revăd, am semnat actele şi mi-am luat notebook-ul acasă.

Tot timpul asta am crezut că asta e, am un stagiu de muncă şi ceva dobînzi pe care le-am declarat (apropo, nici nu au ajuns cu analiza dosarului pînă acolo sau poate nu au dat importanţă) tocmai de asta banca a făcut o excepţie.

Sunt încă confuză, nici măcar nu am avut curajul să-l întreb de ce a făcut asta şi nici să-i mulţumesc. Nu văd nici un motiv plauzibil şi asta nu-mi dă pace (eu pot fi foarte raţională, uneori :) ). Cred că nici nu mai are importanţă. A trecut atîta timp de atunci şi sunt aproape sigură că deja a şi uitat despre asta. Eu însă nu.

Mă simt norocoasă pentru a nu ştiu cîta oară. Sunt fericită să constat că mai există oameni buni, oameni care îi ajută dezinteresat pe cei din jur fără să aştepte nimic în schimb, fără măcar să-şi recunoască contribuţia enormă.

O dimineaţă perfectă

Mă trezesc fără nici un chef şi mă gîndesc ce bine ar fi totuşi să mai fie un week-end alături. Dar mă dau jos din pat imediat la gîndul că stabilisem nişte scopuri pentru astazi care trebuie atinse şi asta mă mobilizează. Parcă n-am făcut nimic deosebit in week-end şi totuşi mă simt atît de obosită, sau tocmai de asta. Sună celulalur. Cineva de la birou. Răspund mecanic:

- Da?

- Bună dimineața domnişoară!

- Bună…

- Tu ai pățit ceva?

- Aaa, parcă nu…

- Vii?

- Aha, acuși…

- Bei ceva?

- Da, tequila de Bucovăţ[1] zic eu somnoroasă şi închid.

Ajung la oficiu pe jumătate adormită încă, deschid ușa de la intrare şi mă izbeşte imediat un miros plăcut de cafea proaspăt făcută încât mă trezesc pe loc şi zâmbesc automat la vederea colegului meu. Ah drăguţul de el, ce-o fi căutând la ora asta matinală la serviciu şi încă luni?! Înţeleg eu om fără obligaţii pot să-mi permit, dar el are 2 fete acasă. Mă abţin să-l întreb (Nu m-am uitat încă la ceas în dimineaţa asta şi risc să mă trezesc cu întrebări incomode de gen „da ce-ai făcut dragă în noaptea asta de n-ai apucat să dormi?” Am şi răspunsul pregătit că de, m-am uitat la un film de groază, apropo tot la recomandarea lor. Au profitat de faptul că m-am mutat în alt apartament.) şi merg mai departe.

Pe birou mă aşteaptă deja o cană mare de ceai aromat (eu nu beau cafea deşi mă topesc după mirosul care împânzește biroul în dimineţile răcoroase de toamnă). Aha, asta e tequila... ce bine că am gusturi previzibile (şi colegi drăguţi). Aroma şi aburii ce se ridică ca nişte nouraşi fini mă îmbată iar eu radiez de fericire. Cît de puţin e nevoie pentru asta. Îmi scot haina, conectez computerul şi mi se duce toată dispoziţia cînd văd lista de deadline-uri (aşa mă întîmpină în fiecare dimineaţă computerul meu). Ridic ochii şi întreb: „auzi Victor, tu eşti sigur că computerul asta nu are nimic??? Eu cred că el vrea prea multe de la mine!!!” Tăcere... Peste cîteva clipe intervine alt coleg (nu ştiu cine e mai somnoros dintre noi ) „da, cred că ţi-a dus dorul şi nu e singurul ” şi îmi pune pe masă o listă de persoane care m-au căutat telefonic. Mda..., prevăd deja că cineva o să doarmă azi la birou... Pînă atunci însă... ce poate fi mai plăcut decît savoarea unui ceai în compania colegilor? Deci, băieţi ce ziceaţi că aţi făcut în week-end? Ce dimineaţă frumoasă şi ce început perfect de săptămînă!

Să aveţi o săptămînă cît mai productivă şi sper eu cu cît mai puţine deadline-uri :)!

---

[1] Jargon EG, băutură obţinută prin fermentarea prunelor iar ulterior prin distilare.

Cum se măsoară inteligenţa

Tatăl meu are o expresie care îmi sună şi acum în urechi ca o melodie veche : „tu eşti mai deşteaptă decât mine cu aproape 30 de ani”. Îmi spune asta cu fiecare ocazie, deci nu am cum să uit. Astăzi m-am convins încă o dată în plus de corectitudinea acesteia. Am intrat în una din librăriile Chişinăul în căutare de un cadou pentru nişte rude de familie, mai exact pentru copilul familiei respective. Eu bat tare rar drumul până la librărie, de, societatea informaţională îţi aduce totul pe tavă, de la cărţi şi reviste electronice până la studii de profil. Totul e să ai voinţă şi acces la internet că restul se rezolvă. Aşadar, m-am trezit în faţa unei secţii întregi dedicată celor mai mici cititori şi cred şi celor mai fideli cumpărători de altfel, judecând după numărul picilor din librărie.

M-am rătăcit imediat în multitudinea şi diversitatea de reviste pentru colorat, numărat sau scris, în mulţimea de cărţi cu poveşti atât de viu colorate sau tot felul de jocuri didactice asistate pe calculator(!). Toate atât de frumoase şi de utile. Mda, dificilă decizie…. Mă gândeam dacă piciul respectiv nu are deja aceasta carte sau CD în colecţie, sau dacă nu a mai primit şi de la alţii aceeaşi revistă de colorat. Astăzi există totuşi atâtea posibilităţi. Copii sunt şi trebuie să fie mai deştepţi decât părinţii lor prin simplul fapt că au acces la mai multă informaţie, la mai multe oportunităţi.

Îmi amintesc că eu mă simţeam foarte privilegiată când la 4 ani părinţii au reuşit să facă rost de o Albinuţă pentru mine, pentru că până atunci învăţam poezii, ghicitori şi cântecele de prin ziarele pe care le cumpărau. Pe atunci nu existau reviste frumos colorate sau tot felul de enciclopedii. Nu erau computere, şi până la şase ani când am mers la şcoală nu am avut o bibliotecă prea impresionantă. „Albinuţa” şi „Enciclopedia cu zâmbete”! Astea au fost cărţile copilăriei mele. Frumoase cărţi, dar puţine, foarte puţine…

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste

Ce simţi cînd un copil pe care nici măcăr nu îl cunoşti îţi zîmbeşte? Ciudat sau nu mie mi se întîmplă asta zilnic. Poate pentru ca traversez cîte 2 parcuri pînă a ajunge acasă sau la serviciu. Într-un fel sau altul deja m-am obişnuit, nici nu le mai dau importanţă, deşi trebuie să recunosc că zîmbetul lor îmi face ziua mai frumoasă. 

Astăzi însă mi s-a întîmplat ceva cu totul deosebit. Fetiţa unui cunoscut pe care l-am întîlnit în plină stradă în timp ce eu păream mai preocupată de frunzele îngălbenite atît de frumos a început să alerge spre mine cu braţele deschise. Mi-a sărit în braţe, ma cuprins şi mi-a spus natural şi simplu „te iubesc nana”. Atîta sinceritate în vocea şi zîmbetul ei larg, atîta seninătate în ochişorii ei mici şi migdalaţi de copil la doar 2 anişori încît am fost şi eu imediat copleşită de emoţii. Nu imi este fină, sunt pur şi simplu bună prietenă cu părinţii ei cu care mă văd destul de des şi cu toate astea acest copil s-a ataşat de mine, spunînd cel mai probabil „nana” tuturor oamenilor importanţi din anturajul ei. Asta chiar m-a dat peste cap. Am înţeles imediat că iubirea adevărată nu are limite şi că ea e cu atît mai intensă cu cît este privită prin ochi de copil. 

Nu ştiu cîţi dintre noi ar avea curajul să spună exact ce simt sau cred cu atîta seninătate, cu acelaşi zîmbet larg pe buze chiar cu riscul de a fi respinşi. Nici nu vreau să-mi imaginez cîţi oameni nu am mai ajuns niciodată să comunice eficient sau să aibă o relaţie doar pentru că nu au avut curaj să spună lucrurilor pe nume.

În privinţa asta aş prefera să fiu copil, să nu mă tem de reacţiile celor din jur, să spun ceea ce simt sau cred fără teama de a fi judecată sau respinsă.

Internetul ştie totul

Zilele trecute îmi vedeam liniştită de treabă în birou cînd cineva m-a agăţat pe skype. Tipul sau poate tipa (nimeni nu ştie ce se află în spatele nicku-rilor unor utilizatori) era de o insistenţă debordantă şi părea foarte sigur de ceea ce spune. Ştia totul despre mine: lecturi şi muzica preferată, pasiuni şi hobby-uri, tot CV-ul meu pe dinafară, ce am făcut în liceu, etc. Prima mea impresie a fost că am de a face cu cineva din apropiaţii mei: colegi de facultate, simpli cunoscuţi sau în cel mai rău caz cu un obsedat care m-a urmărit cu perseverenţă în ultimii ani. Şi cum curiozitatea omoară pisica, deşi total neinteresată de discuţia cu tipul ce pretindea că vrea o relaţie cu mine, am decis să pierd cîteva minute bune în conversaţia cu misteriosul amorez. Aşa am aflat că tipul este din alt stat şi că prin urmare nu poate fi cineva pe care îl cunosc în carne şi oase, nici pomină de colegi.

Imaginaţia mea a luat-o razna, în acel moment imi roiau o mulţime de gînduri despre cum o persoană poate şti atîtea despre un om pe care nici nu-l cunoaşte. Telepatie? Omul raţional din mine refuză cu încăpăţînare să creadă asta. Psihologie? Nici atît. Nici măcar nu aveam afişat status sau poză de profil pe skype deci respectivul pur şi simplu nu avea nici măcar un singur indiciu şi totuşi ştia practic totul despre mine cu excepţia florilor preferate (asta chiar e secret de stat :D, mă gîndesc că cei de la SIS o fi ştiind totuşi).

Răspunsul salvator a venit de la dnl. Google. Am căutat cu indicarea frazei exacte „Iulia Sîrghi” și ce credeți? Şoc total. Din cele 10 pagini de rezultate am putut afla lucruri pe care chiar şi eu le uita-se-m de mult. Puse cap la cap mi-aş fi putut reconstitui CV-ul complet, și când mă gândesc că pierd atâta timp lunar pentru actualizarea acestuia. Aşa am citit şi eu unele publicaţii scrise de mine deja machetate şi publicate pe unele sit-uri, am găsit o mulțime de poze despre existenţa cărora nici nu știam, dar și informații despre pasiunile și ocupațiile mele în timpul liber.

Dacă căutați acum veți găsi doar vre-o 7 pagini, de restul am avut eu grijă ștergându-mi conturile din unele reţele sociale cu securitate minimă a datelor personale. Cu cele rămase chiar nu am ce face. Nu mă simt ca o vedetă, dar mă întreb dacă nu care cumva în condițiile în care orice persoană poate afla atâtea lucruri despre mine doar printr-un singur clic nu am tot dreptul s-o fac.