O dimineaţă perfectă

Mă trezesc fără nici un chef şi mă gîndesc ce bine ar fi totuşi să mai fie un week-end alături. Dar mă dau jos din pat imediat la gîndul că stabilisem nişte scopuri pentru astazi care trebuie atinse şi asta mă mobilizează. Parcă n-am făcut nimic deosebit in week-end şi totuşi mă simt atît de obosită, sau tocmai de asta. Sună celulalur. Cineva de la birou. Răspund mecanic:

- Da?

- Bună dimineața domnişoară!

- Bună…

- Tu ai pățit ceva?

- Aaa, parcă nu…

- Vii?

- Aha, acuși…

- Bei ceva?

- Da, tequila de Bucovăţ[1] zic eu somnoroasă şi închid.

Ajung la oficiu pe jumătate adormită încă, deschid ușa de la intrare şi mă izbeşte imediat un miros plăcut de cafea proaspăt făcută încât mă trezesc pe loc şi zâmbesc automat la vederea colegului meu. Ah drăguţul de el, ce-o fi căutând la ora asta matinală la serviciu şi încă luni?! Înţeleg eu om fără obligaţii pot să-mi permit, dar el are 2 fete acasă. Mă abţin să-l întreb (Nu m-am uitat încă la ceas în dimineaţa asta şi risc să mă trezesc cu întrebări incomode de gen „da ce-ai făcut dragă în noaptea asta de n-ai apucat să dormi?” Am şi răspunsul pregătit că de, m-am uitat la un film de groază, apropo tot la recomandarea lor. Au profitat de faptul că m-am mutat în alt apartament.) şi merg mai departe.

Pe birou mă aşteaptă deja o cană mare de ceai aromat (eu nu beau cafea deşi mă topesc după mirosul care împânzește biroul în dimineţile răcoroase de toamnă). Aha, asta e tequila... ce bine că am gusturi previzibile (şi colegi drăguţi). Aroma şi aburii ce se ridică ca nişte nouraşi fini mă îmbată iar eu radiez de fericire. Cît de puţin e nevoie pentru asta. Îmi scot haina, conectez computerul şi mi se duce toată dispoziţia cînd văd lista de deadline-uri (aşa mă întîmpină în fiecare dimineaţă computerul meu). Ridic ochii şi întreb: „auzi Victor, tu eşti sigur că computerul asta nu are nimic??? Eu cred că el vrea prea multe de la mine!!!” Tăcere... Peste cîteva clipe intervine alt coleg (nu ştiu cine e mai somnoros dintre noi ) „da, cred că ţi-a dus dorul şi nu e singurul ” şi îmi pune pe masă o listă de persoane care m-au căutat telefonic. Mda..., prevăd deja că cineva o să doarmă azi la birou... Pînă atunci însă... ce poate fi mai plăcut decît savoarea unui ceai în compania colegilor? Deci, băieţi ce ziceaţi că aţi făcut în week-end? Ce dimineaţă frumoasă şi ce început perfect de săptămînă!

Să aveţi o săptămînă cît mai productivă şi sper eu cu cît mai puţine deadline-uri :)!

---

[1] Jargon EG, băutură obţinută prin fermentarea prunelor iar ulterior prin distilare.

Cum se măsoară inteligenţa

Tatăl meu are o expresie care îmi sună şi acum în urechi ca o melodie veche : „tu eşti mai deşteaptă decât mine cu aproape 30 de ani”. Îmi spune asta cu fiecare ocazie, deci nu am cum să uit. Astăzi m-am convins încă o dată în plus de corectitudinea acesteia. Am intrat în una din librăriile Chişinăul în căutare de un cadou pentru nişte rude de familie, mai exact pentru copilul familiei respective. Eu bat tare rar drumul până la librărie, de, societatea informaţională îţi aduce totul pe tavă, de la cărţi şi reviste electronice până la studii de profil. Totul e să ai voinţă şi acces la internet că restul se rezolvă. Aşadar, m-am trezit în faţa unei secţii întregi dedicată celor mai mici cititori şi cred şi celor mai fideli cumpărători de altfel, judecând după numărul picilor din librărie.

M-am rătăcit imediat în multitudinea şi diversitatea de reviste pentru colorat, numărat sau scris, în mulţimea de cărţi cu poveşti atât de viu colorate sau tot felul de jocuri didactice asistate pe calculator(!). Toate atât de frumoase şi de utile. Mda, dificilă decizie…. Mă gândeam dacă piciul respectiv nu are deja aceasta carte sau CD în colecţie, sau dacă nu a mai primit şi de la alţii aceeaşi revistă de colorat. Astăzi există totuşi atâtea posibilităţi. Copii sunt şi trebuie să fie mai deştepţi decât părinţii lor prin simplul fapt că au acces la mai multă informaţie, la mai multe oportunităţi.

Îmi amintesc că eu mă simţeam foarte privilegiată când la 4 ani părinţii au reuşit să facă rost de o Albinuţă pentru mine, pentru că până atunci învăţam poezii, ghicitori şi cântecele de prin ziarele pe care le cumpărau. Pe atunci nu existau reviste frumos colorate sau tot felul de enciclopedii. Nu erau computere, şi până la şase ani când am mers la şcoală nu am avut o bibliotecă prea impresionantă. „Albinuţa” şi „Enciclopedia cu zâmbete”! Astea au fost cărţile copilăriei mele. Frumoase cărţi, dar puţine, foarte puţine…

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste

Ce simţi cînd un copil pe care nici măcăr nu îl cunoşti îţi zîmbeşte? Ciudat sau nu mie mi se întîmplă asta zilnic. Poate pentru ca traversez cîte 2 parcuri pînă a ajunge acasă sau la serviciu. Într-un fel sau altul deja m-am obişnuit, nici nu le mai dau importanţă, deşi trebuie să recunosc că zîmbetul lor îmi face ziua mai frumoasă. 

Astăzi însă mi s-a întîmplat ceva cu totul deosebit. Fetiţa unui cunoscut pe care l-am întîlnit în plină stradă în timp ce eu păream mai preocupată de frunzele îngălbenite atît de frumos a început să alerge spre mine cu braţele deschise. Mi-a sărit în braţe, ma cuprins şi mi-a spus natural şi simplu „te iubesc nana”. Atîta sinceritate în vocea şi zîmbetul ei larg, atîta seninătate în ochişorii ei mici şi migdalaţi de copil la doar 2 anişori încît am fost şi eu imediat copleşită de emoţii. Nu imi este fină, sunt pur şi simplu bună prietenă cu părinţii ei cu care mă văd destul de des şi cu toate astea acest copil s-a ataşat de mine, spunînd cel mai probabil „nana” tuturor oamenilor importanţi din anturajul ei. Asta chiar m-a dat peste cap. Am înţeles imediat că iubirea adevărată nu are limite şi că ea e cu atît mai intensă cu cît este privită prin ochi de copil. 

Nu ştiu cîţi dintre noi ar avea curajul să spună exact ce simt sau cred cu atîta seninătate, cu acelaşi zîmbet larg pe buze chiar cu riscul de a fi respinşi. Nici nu vreau să-mi imaginez cîţi oameni nu am mai ajuns niciodată să comunice eficient sau să aibă o relaţie doar pentru că nu au avut curaj să spună lucrurilor pe nume.

În privinţa asta aş prefera să fiu copil, să nu mă tem de reacţiile celor din jur, să spun ceea ce simt sau cred fără teama de a fi judecată sau respinsă.

Internetul ştie totul

Zilele trecute îmi vedeam liniştită de treabă în birou cînd cineva m-a agăţat pe skype. Tipul sau poate tipa (nimeni nu ştie ce se află în spatele nicku-rilor unor utilizatori) era de o insistenţă debordantă şi părea foarte sigur de ceea ce spune. Ştia totul despre mine: lecturi şi muzica preferată, pasiuni şi hobby-uri, tot CV-ul meu pe dinafară, ce am făcut în liceu, etc. Prima mea impresie a fost că am de a face cu cineva din apropiaţii mei: colegi de facultate, simpli cunoscuţi sau în cel mai rău caz cu un obsedat care m-a urmărit cu perseverenţă în ultimii ani. Şi cum curiozitatea omoară pisica, deşi total neinteresată de discuţia cu tipul ce pretindea că vrea o relaţie cu mine, am decis să pierd cîteva minute bune în conversaţia cu misteriosul amorez. Aşa am aflat că tipul este din alt stat şi că prin urmare nu poate fi cineva pe care îl cunosc în carne şi oase, nici pomină de colegi.

Imaginaţia mea a luat-o razna, în acel moment imi roiau o mulţime de gînduri despre cum o persoană poate şti atîtea despre un om pe care nici nu-l cunoaşte. Telepatie? Omul raţional din mine refuză cu încăpăţînare să creadă asta. Psihologie? Nici atît. Nici măcar nu aveam afişat status sau poză de profil pe skype deci respectivul pur şi simplu nu avea nici măcar un singur indiciu şi totuşi ştia practic totul despre mine cu excepţia florilor preferate (asta chiar e secret de stat :D, mă gîndesc că cei de la SIS o fi ştiind totuşi).

Răspunsul salvator a venit de la dnl. Google. Am căutat cu indicarea frazei exacte „Iulia Sîrghi” și ce credeți? Şoc total. Din cele 10 pagini de rezultate am putut afla lucruri pe care chiar şi eu le uita-se-m de mult. Puse cap la cap mi-aş fi putut reconstitui CV-ul complet, și când mă gândesc că pierd atâta timp lunar pentru actualizarea acestuia. Aşa am citit şi eu unele publicaţii scrise de mine deja machetate şi publicate pe unele sit-uri, am găsit o mulțime de poze despre existenţa cărora nici nu știam, dar și informații despre pasiunile și ocupațiile mele în timpul liber.

Dacă căutați acum veți găsi doar vre-o 7 pagini, de restul am avut eu grijă ștergându-mi conturile din unele reţele sociale cu securitate minimă a datelor personale. Cu cele rămase chiar nu am ce face. Nu mă simt ca o vedetă, dar mă întreb dacă nu care cumva în condițiile în care orice persoană poate afla atâtea lucruri despre mine doar printr-un singur clic nu am tot dreptul s-o fac.

Nimic despre economie

Mi-am luat inima in dinti, sau mai bine zis am profitat de putinul timp liber pentru a reveni la vechile obiceiuri. Pina acum citiva ani oamenii din Peresecina, in special liceenii asteptau cu sufletul la gura aparitia ziarului "Mesagerul Junimii" pe care m-am aventurat sa-l concep si public mai mult sau mai putin regulat. De ce am renuntat? Facultatea a fost de vina, de altfel asta este motivul pentru care am renuntat treptat, treptat la multe alte ocupatii. Acum am decis sa revin de data asta fara pretentii de jurnalist, fara respectarea normelor deontologice sau de prelucrare a pozelor, in casa mea fac ce vreau, nu?.

Am revenit pur si simplu sa expun ceea ce mult timp nu am avut ocazia sa exteorizez fie din lipsa de timp fie din ignoranta. Scriu mai mult pentru mine decit pentru cei din jurul meu si asta pentru ca ma tem ca intr-o zi voi fi atit de batrina incit multe lucruri se vor uita pur si simplu si nu voi sti ce sa le raspund copiilor sau nepotilor mei. Scriu pentru ca timpul trece atit de repede iar viata mea este traita la o intensitate uluitoare si vreau ca peste ani sa-mi amintesc fiecare detaliu, fiecare moment important.

Contrar asteptarilor multora dintre colegii, prietenii sau doar apropiatii mei acest blog nu va reflecta in nici un caz pozitia mea cu referinta la evenimentele economice ce se produc, aici vor aparea doar postari ce tin de starea mea de spirit si poate ceva poze facute in lungile mele calatorii (deci e clar, blogul este unul personal).