Ochii care nu se văd se uită

Eu nu sunt foarte sociabilă, nici pe departe. Nu menţin conversaţii şi relaţii doar de protocol. Şi trebuie să recunosc cu această ocazie că asta este unul dintre dezavantajele cele mai mari. Lista mea de prieteni pe cele două reţele sociale în care sunt activă nu depăşeşte cumulativ 100 de nume şi asta cu tot cu colegi de prin facultate şi liceu.

Din cele mai puţin de 100 persoane ţin legătura efectiv cu maximum 20. Ţin legătura însemnînd că aş putea răspunde oricînd cel puţin la întrebarea cînd îşi serbează ziua de naştere (fără să-mi amintească facebook-ul :-) şi ceva divertisment legat de activităţi curente, preocupări şi planuri de viitor. Restul sunt pasageri în acelaşi tren cu mine, vin şi pleacă fără să lase nimic în urmă: nici amintiri nici regrete. Îi mai întîlnesc ocazional, schimbăm două cuvinte şi mergem mai departe. Mai există o altă categorie de oameni deosebiţi. Persoane cu care nu am fost foarte apropiată dar care îmi sunt suflete geamăne. Ştiţi genul ală de oameni pe care îi priveşti în ochi şi simţi că îi cunoşti de o viaţă? Cel mai probabil ei nu ştiu asta pentru că nu le-am spus-o niciodată. Foarte posibil ei simt diferit, dar eu mă simt deosebit cînd comunic cu ei şi asta e tot ce contează. Îmi încarcă bateriile şi zîmbesc cu săptămînile la amintirea unei discuţii de doar 5 minute. Uite cu ei mi-ar fi plăcut să păstrez legătura, dar timpul, agendele încăracate sau ignoranţa ne-au îndepărtat.

În pofida faptului că cercul meu de apropiaţi este foarte mic, am constatat că preferinţele mele s-au schimbat radical în ultimii ani. Prietenii mei cei mai buni din primul an de facultate nu se mai regăseau în listă şi la absolvirea facultăţii ca să nu mai zic de cei care au ajuns să-mi fie astăzi cei mai apropiaţi. Şi nu e vorba despre faptul că ne-am transformat rapid sau că nu mai împărţim aceleaşi valori. Pur şi simplu avem activităţi cotidiene diferite şi respectiv nu ne mai vedem atît de frecvent. Am păstrat în inima acel loc special pentru fiecare om cu adevărat deosebit ce a trecut prin viaţa mea. Comunicăm cîteva ore bune de fiecare dată cînd ne vedem, dar nu mai e acelaşi lucru, ceva s-a rupt. Treptat ne-am îndepărtat pur şi simplu şi prinşi în alte activităţi nu mai avem timp să dedicăm relaţiei noastre.

Aşa am ajuns ca cei mai buni prieteni ai mei să fie colegii de serviciu , omenii cu care împart şi bune şi rele dar cel mai important cu care petrec cea mai mare parte a zilei. 

Personalul Chişinău – Turnul de Fildeş

Eu presupun că uneori am aşteptări şi cerinţe prea mari în special cînd vine vorba de deservirea mea în calitate de client însă sunt absolut sigură că restul miilor de consumatori compensează prin lipsă sau cerinţe joase. Într-un fel sau altul balanţa se echilibrează. Exemple? O mulţime:

· nu ştim să folosim serviciile de taxi. În marea majoritate a taximetrelor oamenii stau pe bancheta din faţă când în maşină există maximum 2 pasageri;

· semnăm cu ochii închişi cereri şi contracte. De ce ar trebuie să ne intereseze condiţiile sau obligaţiile pe care le aveam? Ehe, în schimb avem pretenţii mari când depistăm eventuale nereguli.

· un client informat este privit cel puţin ca un ciudat. Mă doare să spun asta, dar am simţit-o în repetate rîndiri pe propria-mi piele. Cel mai recent exemplu: semnarea contractului cu Orange pentru Internet Acum.

Şi lista poate continua.

Dincolo de glumele colegilor mei legate de „tipul de la bancă nu a rezistat tentaţiei să-ţi facă ochi dulci şi a amînat emiterea cardului în speranţa că te va revedea” (Apropo, foarte proastă strategie. După exact o lună în care nu am avut acces la banii din cont pentru ca cei de la bancă au susţinut iniţial că nu au deschis un asemenea cont iar apoi că durează reemiterea cardului, mi-am luat „păpuşelile” şi m-am dus direct la altă bancă) se află o realitate durută: pe de o parte ne confruntăm cu deserevirea deficitară a clienţilor iar pe de alta noi însune nu ne comportăm tocmai corect în calitatea noastră de consumatori.

Cîteva săptămîni în urmă am realizat că mi-a expirat cardul bancar. Ca un client pedant ce sunt m-am prezentat la bancă cu cererea de reemitere. Persoana de la ghişeu, foarte amabilă, a preluat solicitarea şi m-a informat că peste 8 zile pot veni să ridic cardul nou, timp în care nu am acces la banii din cont. Bun, ciudat dar mă descurc eu. O săptămînă nu e chiar atît de mult. După 10 zile mă prezint la bancă. Surpriză: tipul de la ghişeu îmi spune cu un zîmbet pînă la urechi că din păcate am indicat contul greşit în cerere şi respectiv cardul nu a fost emis. Banca nu a deschis niciodată un asemnea cont, nici măcar nu coincide cu formatul conturilor lor. Stupefiată evident mă gîndesc: „interesant ce magie făcea contabilul nostru de transfera salariul meu la un cont imaginar şi culmea mai şi primeam banii imediat după transfer...?”. Mă abţin de la remarci suplimentare şi-l întreb:

- Şi de ce nu m-aţi anunţat? Aş fi venit să depun încă o dată cererea chiar în ziua depistării greşelii.

- Păi nu aveam cum şi în plus oricum aţi venit după card, ce rost mai avea?

- Nu aveaţi cum? Mda... în secolul XXI: e-mail, telefon fix, mobil... Mă rog, fie...

Îl rog totuşi foarte politicos să reverifice numărul contului bancar. Introduce în sistem ultimele 4 cifre şi surpriză: cont inexistent. Insists să introducă numărul complet întrucât contul e vechi. Sistemul confirmă existența contului (banca a schimbat între timp formatul conturilor şi se pare că unii angajaţi n-au auzit încă despre asta). Reemiterea a mai durat încă alte 10 zile, pentru că deja depusesem cererea, chiar dacă banca nu a procesat-o, şi nu puteam solicita închiderea contului şi nici retragerea de numerar.

Nici măcar nu şi-a cerut scuze. Nu că mare nevoie aş fi avut de ele, pur şi simplu mă tot gîndesc la ce bun cheltuie banca sume fabuloase pentru instruirea personalului dacă efectele întârzie să apară. Chestia asta se referă şi la multe alte companii, din păcate…

Dacă aveţi şi voi astfel de experienţe, simţiţi-vă liberi să le împărtăşiţi. Uneori ajută. Eu deja mă simt mai bine :-).

Dacă Dumnezeu ar fi vrut să trăieşti în alt stat te-ai fi născut acolo[1]

Asta e singura expresie ce mi-a schimbat ireversibil cursul vieţii. Eu nu sunt de loc influențabilă şi nici nu iau decizii cu uşurinţă (cred că trebuia să fiu balanţă şi nu peşte :-) ), dar asta m-a marcat şi m-a făcut să-mi schimb nu doar discursul de absolvent de onoare ci şi planurile pentru viitor.

Nu ar fi trebuit să mă plâng: în momentul absolvirii aveam deja un serviciu bun şi numeroase posibilităţi de dezvoltare acasă cu toate astea luasem decizia să plec definitiv, mai întâii pentru studii iar ulterior să mă stabilesc peste hotare. Mă confruntam zilnic cu numeroase obstacole şi înţelegeam că ar fi pur şi simplu imposibil să achiziţionez o proprietate imobiliară de exemplu. În plus obosisem (deja) de proasta calitate a guvernării economice, a personalului incompetent, a serviciilor de proastă calitate (inclusiv a celor educaţionale) şi a pieţelor subdezvoltate. Pur şi simplu nu îmi vedeam viitorul acasă. Acum înţeleg că toate obstacole astea nu sunt decât oportunităţi, pietre din care trebuie construit un templu. Imaginaţi-vă ce o să se întîmple peste cîţiva ani pe Bursa de Valori a Moldovei de exemplu? Oamenii care luptă acum cu marile probleme existente în Moldova vor avea cu siguranţă un viitor luminos peste cîţiva ani, tocmai pentru că au ocazia să-l făurească aşa cum îl vor pentru ei sau copii lor.

Nu încerc să determin pe nimeni să-şi schimbe destinul, să ia sau nu o decizie, să plece sau să rămînă. Sunt absolut sigură că fiecare din noi s-a confruntat cu dilema asta cel puţin o singură dată şi de fiecare dată a decis aşa cum e mai bine. Pur şi simplu cred că ajunge să ne văităm. Trebuie să învăţăm să ne asumăm deciziile şi să valorificăm oportunităţile pe care le avem acasă. Moldova este totuşi o ţară ideală din punctul asta de vedere. Numeroasele probleme ce aşteaptă să fie soluţionate nu reprezintă decît o posibilitate de afirmare pentru mii de oameni aflaţi în căutarea perfecţiunii.

Mă uit în jurul meu şi nu mă pot abţine: deja încep să număr viitorii miniştri, oameni cu afaceri de succes sau pur şi simplu specialişti de mare valoare în domeniul în care se află acum abia la început de cale.

[1] Expresei rostită de către decanul facultății Cibernetică, Statistică și Informatică Economică, domnul Ion Bolun, în timpul festivității de decernare a diplomelor de absolvire a ciclului I

Vreau o minune

Mi-i dor de diminețile în care aveam exact 15 minute ca să ies din casă pentru că întârziam la facultate, serviciu, o întâlnire sau şedinţă importantă.
 

Mi-i atît de dor de zilele în care ajungeam acasă târziu în noapte, obosită dar cu zâmbetul pe buze. 

Şi mai mult îmi lipsesc zecile de oameni cu care comunicam zilnic şi de la care învăţam atât de multe lucruri noi. Prieteni, colegi sau pur şi simplu oameni deosebiţi cu care am pierdut în timp legătura. 

Viaţa mea s-a schimbat. Nu ştiu când s-a produs metamorfoza şi nici cât o să dureze. Nu mai lupt cu timpul ci doar cu deadline-urile. Nu mă mai grăbesc nicăieri. Dimineţile mele sunt liniştite la fel ca şi după amiezile. Am program de voie la birou deci nu mai întârzii niciodată şi nici nu alerg dimineţile prin casă spălându-mă pe dinţi sau gătindu-mi de mâncare. Nu mai ajung ostenită după o zi de muncă dar nici fericită nu sunt pentru multitudinea de lucruri pe care le-am realizat peste zi. Treptat s-a instalat rutina şi nimic nu îmi mai umple sufletul ca odinioară. Sunt atît de prinsă în activităţi cotidiene încât în viaţa mea există doar 2 perioade: luni şi vineri. Nici nu ştiu cum trece timpul şi nici că-mi pasă. Am obosit de rutină. 

Tot ce vroiam pe atunci era linişte şi ceva timp doar pentru mine dar am primit doar o agendă încărcată. Tot ce vreau acum e o minune.

În căutarea jumătăţii

Am cont pe una dintre reţelele de flirt autohtone! Da ştiu, sună cît se poate de ciudat dar şi mai ciudat sună felul în care am ajuns utilizator a asemenea sit-uri. Am pariat cu un coleg că băncile nu vor profita de situaţia politică incertă şi de lipsa unui guvernator BNM (care oricum se conducea după deviza „după mine şi potopul”) şi nu vor face speculaţii masive pe piaţa valutară.

Băncile au speculat. Ne-am trezit peste noapte cu marje spread de peste 1 leu pentru unele valute iar eu cu un cont nou pe o reţea de flirt (bine că am fost suficient de inspirată ca să nu pariez pe bani). Am pierdut 30 min pentru completarea profilului. Am răspuns chiar şi la cele mai stupide şi prost traduse întrebări (apropo, cred că sunt singurul utilizator care s-a ostenit într-atât). Următoarea etapă logică a fost să caut oameni din aceaşi categorie de vârstă. Spre surprinderea mea am găsit şi oameni pe care îi cunosc şi apreciez, lucru care mi-a ridicat multiple semne de întrebare. Ce-o fi căutând oameni atât de speciali pe o reţea matrimonială? M-am abţinut să-i întreb şi am fugit repejor de la profilele respective. Cred că în asemenea caz discreţia ar trebui să fie primordială.

Eu nu cred în randez-vouri virtuale şi nici nu am timp de ele, cert este însă că am descoperit o altă lume, paralelă practic cu cea în care am trăit până acum. Lumea asta nouă e plină de mii de oameni aflaţi în căutarea jumătăţii, oameni aproape disperaţi care au suferit, au trecut prin experienţe nefericite sau sunt prea timizi ca să înceapă o relaţie. Mă întreb însă de ce căutăm fericirea acolo unde cu siguranţă nu este? Oare în jurul nostru nu se află persoana potrivită? Cred că de multe ori suntem prea grăbiţi să obținem ceva şi omitem oameni deosebiţi din anturajul nostru.

Expert Grup-ul creează dependenţă

Acum mai bine de un an cînd mă aflam în perioade de pregătire pentru examenele de licenţă mi-am anunţat solemn colegii la un staff meeting că dat fiind faptul că am de susţinut nişte examene serioase n-ar strica să pun mîna pe carte deci voi lipsi citeva zile. I-am rugat de asemenea să nu mă sune nici măcar dacă arde biroul. Întrebarea logică „şi dacă nii dor de tine?” „Dacă tot veniţi să mă vedeţi aduceţi şi voi nişte conspecte de teorie economică, asta aşa pentru acoperire.”

A doua zi m-am întîlnit cu nişte colegi de facultate şi buni prieteni să rezolvăm subiectele pentru primul examen şi să elucidăm întrebările neclare iar după prînz m-am dus la serviciu (eh, obişnuinţa). Şeful foarte surprins mă întreabă :

-          Tu ce cauţi la serviciu?   

-          Cum ce caut? Da ce m-ai concediat şi am rămas eu în urmă de noutăţi? 

-          Nu, dar dacă te mai văd pe aici pînă la examenele de licenţă să ştii că chiar te concediez. Înţeleg că cei de la ASEM trebuia să-ţi dea de mult titlul de doctor în ştiinţe economice da nu să te chinuie cu examene de licenţă (cineva are chef de glume), dar ia o pauză, cel puţin odihneşte-te! 

În ziua ambelor examene am lucrat pînă pe la 12:45 cînd m-a sunat secretara de la decanat să mă roage să mă duc să extrag plicul cu subiectele de examen (mare păcat, puteam să lucrez liber pînă pe la 15:00 cînd a început examenul).

Astăzi am revenit la serviciu, chiar dacă încă nu m-am refăcut complet Nu sunt sigură că aş fi putut rezista mai mult de 4 zile fără Expert Grup.

Cât valorează o femeie?

Într-o scurtă conversație, un bărbat întreabă o femeie:

- Ce tip de bărbat cauţi?

Ea ramase un moment tăcută, îl privi in ochi si ii zise:

- Vrei sa stii intr-adevăr?

El răspuse: Da!

Atunci începu sa zică:

Fiind femeie sunt in pozitia de a-i cere barbatului ceea ce eu nu pot face pentru mine. Plătesc facturile, mă ocup de casă, merg la supermarket, fac cumpărături şi totul fără ajutorul unui bărbat… În aceste condiţii îmi pun întrebarea:

- Ce poţi tu să aduci în viaţa mea?

Bărbatul rămase privind. Gândea cu siguranţă ca este vorba despre bani.

Ea, intuind ce gândește el, spuse:

- Nu mă refer la bani. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de un om care să lupte pentru perfecţiune în toate aspectele vieţii.

El îşi încrucișă brațele, se aşeză în fotoliu şi privind-o îi ceru să explice mai in detaliu.

Ea zise:

- Caut pe cineva care sa lupte pentru perfecţiune mentală, pentru că am nevoie de cineva cu care să comunic şi care sa mă stimuleze din punct de vedere intelectual. Am nevoie de cineva simplu, suficient de sensibil ca să înțeleagă prin ce trec eu ca femeie, dar suficient de puternic ca să mă încurajeze şi să nu mă lase să cad. Caut pe cineva pe care să îl respect şi admir ca să pot fi “ascultătoare”. Nu pot sa fiu așa cu cineva ce nu poate să îşi rezolve singur problemele. Eu caut un bărbat care se poate ajuta pe sine însuși pentru a ne ajuta reciproc. Când termină se uita la el şi îl vedea foarte derutat şi întrebător.

El ii zise:

- Ceri mult.

Ea raspunse:

- Valorez mult.

P.S: nu mă mai întrebaţi ce culoare trebuie să aibă ochii, profesia sau contul în bancă a bărbatului viselor mele. Tot ce contează este personalitatea şi capacitatea acestuia de a-mi fi cu adevărat alături!

Julia, you are not a moldavian lady!

Una dintre cele mai impresionante experienţe pe care le-am trăit în viaţa asta a fost statutul meu de membru al grupului „Glasul Tinerilor”, Banca Mondială. A fost o perioadă frumoasă dar şi foarte încărcată din cauza multiplelor responsabilităţi pe care le aveam.       

Şeful oficiului Băncii Mondiale în Moldova pe atunci era Edward Brown, o persoană fenomenală: prietenos, atent şi energic. De fiecare dată cînd dădeam ochii cu el mă întreba : „Ce faci?” da, da, în română (erau singurele cuvinte pe care le ştia în limba statului pentru care lucra). Eu îi răspundeam din politeţe în engleză „I am fine, and you?[1]” Reacţia lui m-a surprins : „Julia, you are not a Moldovian lady![2]” Dap’ cum să nu! În buletinul meu aşa scrie! Îl întreb totuşi senină: “Why do you think so?[3]” “Well, first of all when I ask a moldavian ce faci he/she will definetly answer lucrez, but you…[4]” Da, eu răspund că sunt bine, şi ce-i aici surprinzător? Că am de lucru e evident după teancul de acte şi conspecte de la ASEM pe care le car după mine (sper că o să prin măcar ceva timp liber să arunc un ochi peste ele). Omul mă întreabă aşa din curtuazie, nu-l interesează ce treburi am, ci doar dacă sunt bine sau nu, nimic mai mult.       

Oameni buni încă există

Acum cîteva luni mă plimbam liniştită prin magazine în căutare de USB şi am ajuns acasă cu... notebook. E o poveste lungă şi frumoasă. De fiecare dată cînd deschid computerul zîmbesc amintindu-mi de circumstanţele în care s-a produs achiziţia dar mai ales de oamenii implicaţi. Dar nu asta e important, mai important este că am ajuns să fac credit la bancă şi deşi nu întruneam nici o condiţie din cele impuse de instituţie (pe atunci nu ştiam asta) am obţinut creditul. Am aflat asta abia acum cîteva săptămîni şi nu mi-am putut explica fenomenul.

Persoana care a semnat contractul de creditare din partea băncii este cineva din anturajul meu, un om pe care l-am admirat întotdeauna dar cu care nu am prea comunicat (în facultate am avut timp pentru toate mai puţin pentru învăţat şi colegi). Nu am făcut nimic nicodată pentru respectivul şi cu toate astea el a intervenit pentru mine fără ca eu măcar să ştiu, fără să intuiesc, fără să imi spună nimic. Discreţia persoanei respective este fără margini, m-a sunat imediat ce a dat peste dosarul meu iar peste ceva timp m-a anunţat că banca a decis că voi primi 80% din suma solicitată pentru că nu dispun de o istorie de creditare şi cam atît. Mi-a făcut plăcere să-l revăd, am semnat actele şi mi-am luat notebook-ul acasă.

Tot timpul asta am crezut că asta e, am un stagiu de muncă şi ceva dobînzi pe care le-am declarat (apropo, nici nu au ajuns cu analiza dosarului pînă acolo sau poate nu au dat importanţă) tocmai de asta banca a făcut o excepţie.

Sunt încă confuză, nici măcar nu am avut curajul să-l întreb de ce a făcut asta şi nici să-i mulţumesc. Nu văd nici un motiv plauzibil şi asta nu-mi dă pace (eu pot fi foarte raţională, uneori :) ). Cred că nici nu mai are importanţă. A trecut atîta timp de atunci şi sunt aproape sigură că deja a şi uitat despre asta. Eu însă nu.

Mă simt norocoasă pentru a nu ştiu cîta oară. Sunt fericită să constat că mai există oameni buni, oameni care îi ajută dezinteresat pe cei din jur fără să aştepte nimic în schimb, fără măcar să-şi recunoască contribuţia enormă.