Ochii care nu se văd se uită

Eu nu sunt foarte sociabilă, nici pe departe. Nu menţin conversaţii şi relaţii doar de protocol. Şi trebuie să recunosc cu această ocazie că asta este unul dintre dezavantajele cele mai mari. Lista mea de prieteni pe cele două reţele sociale în care sunt activă nu depăşeşte cumulativ 100 de nume şi asta cu tot cu colegi de prin facultate şi liceu.

Din cele mai puţin de 100 persoane ţin legătura efectiv cu maximum 20. Ţin legătura însemnînd că aş putea răspunde oricînd cel puţin la întrebarea cînd îşi serbează ziua de naştere (fără să-mi amintească facebook-ul :-) şi ceva divertisment legat de activităţi curente, preocupări şi planuri de viitor. Restul sunt pasageri în acelaşi tren cu mine, vin şi pleacă fără să lase nimic în urmă: nici amintiri nici regrete. Îi mai întîlnesc ocazional, schimbăm două cuvinte şi mergem mai departe. Mai există o altă categorie de oameni deosebiţi. Persoane cu care nu am fost foarte apropiată dar care îmi sunt suflete geamăne. Ştiţi genul ală de oameni pe care îi priveşti în ochi şi simţi că îi cunoşti de o viaţă? Cel mai probabil ei nu ştiu asta pentru că nu le-am spus-o niciodată. Foarte posibil ei simt diferit, dar eu mă simt deosebit cînd comunic cu ei şi asta e tot ce contează. Îmi încarcă bateriile şi zîmbesc cu săptămînile la amintirea unei discuţii de doar 5 minute. Uite cu ei mi-ar fi plăcut să păstrez legătura, dar timpul, agendele încăracate sau ignoranţa ne-au îndepărtat.

În pofida faptului că cercul meu de apropiaţi este foarte mic, am constatat că preferinţele mele s-au schimbat radical în ultimii ani. Prietenii mei cei mai buni din primul an de facultate nu se mai regăseau în listă şi la absolvirea facultăţii ca să nu mai zic de cei care au ajuns să-mi fie astăzi cei mai apropiaţi. Şi nu e vorba despre faptul că ne-am transformat rapid sau că nu mai împărţim aceleaşi valori. Pur şi simplu avem activităţi cotidiene diferite şi respectiv nu ne mai vedem atît de frecvent. Am păstrat în inima acel loc special pentru fiecare om cu adevărat deosebit ce a trecut prin viaţa mea. Comunicăm cîteva ore bune de fiecare dată cînd ne vedem, dar nu mai e acelaşi lucru, ceva s-a rupt. Treptat ne-am îndepărtat pur şi simplu şi prinşi în alte activităţi nu mai avem timp să dedicăm relaţiei noastre.

Aşa am ajuns ca cei mai buni prieteni ai mei să fie colegii de serviciu , omenii cu care împart şi bune şi rele dar cel mai important cu care petrec cea mai mare parte a zilei.