Pe mine nimeni nu mă aşteaptă acasă!

Nu e o sentinţă sau o lipsă de alternative e şi mai rău - o decizie, o alegere dacă vreţi. Aşa a fost în cazul meu. Am vrut să văd dacă pot trece testul şi l-am trecut cu brio zic eu, pe unde cu "azi mii tare lene aşa că nu fac nimic", pe unde cu "eu nu pot deschide conserva asta (apropo, de ce nimeni nu vinde ananas în cutii de tinichea cu inel pentru deschidere?) aşa că azi mănînc omletă" au trecut 5 ani în care am învăţat să fiu independentă dar cel mai important să fiu responsabilă atît pentru mine cît şi pentru acţiunile proprii. Am învăţat să nu mă tem de decizii şi să planific totul pînă în cele mai mici detalii. Fac planuri şi visez iar apoi mă mobilizez pentru a le realiza. Eu mă  supăr şi tot eu mă calmez cu ideea că mîine voi fi iar pe linia de plutire şi revin spectaculos. Credeţi că sunt autosuficientă? Nici pe departe. Apropiaţii ştiu că cînd mă simt singură solicit atenţie, muuultă atenţie şi întotdeauna este cineva alături care să mi-o ofere. Nu pot spune cît de recunoscătoare sunt pentru asta.

Unde vroiam să ajung cu articolul asta? La singurătate! La genul ăla de singurătate în care chiar dacă eşti înconjurat de oameni te simţi oricum neînţeles. Şi nu ştiu ce e mai rău: prima sau a doua formă... E o contradicţie aici. 

Pe mine singurătatea m-a ajutat să mă definesc ca om în primul rînd iar apoi să înţeleg unde vreau să ajung şi cel mai important ce vreau de la alţii. Tocmai de asta nu am înţeles niciodată de ce atîta lume fuge de ea, de singurătate... Ca oricare alt lucru se termină pînă la urmă...