Made in Moldova

Sunt impresionată. Am fost la fel de impresionată doar acum cîţiva ani cînd am văzut un alt spectacol „Oameni ai nimănui” care abordează de altfel un alt subiect, în esenţă conex cu cel atins în prezentul articol.

„Made in Moldova” tratează un subiect extrem de delicat: corupţia. Împleteşte cu umor, paşi de rap şi satiră pe alocuri, profesii, întîmplări şi oameni ce sunt preocupaţi de acelaşi lucru: banii. Cel mai surprinzător lucru este că este bazat în totalitate pe fapte reale. Se merge pe cîteva linii de subiect, clasice pentru Moldova: corupţia din instituţiile superioare de învăţămînt, sistemul judiciar şi cel de sănătate publică dar şi pe viciile umane.

Binele triumfă pînă la urmă dar cu preţuri mult prea mari. Deces, fugă sau degradarea morală a celor ce încearcă să se opună sistemului crezînd că vor demonstra adevărul.

Îl recomnad cu căldură celor ce vor să privească lucrurile dintr-o altă perspectivă.

M-am tot plimbat, seara tîrziu după spectacol, printre rafturile magizinului înarmată cu lista de cumpărături şi un coş şi mă tot gîndeam la subiectul asta.

Nu am avut ocazia să mă confrunt cu acte de corupţie (nu încă ) tocmai de asta nu sunt în măsură să mă pronunţ. De fapt m-am confruntat o singură dat cu un act asemănător dar foarte voalat. Era vorba de ASEM, anul I şi de matematică economică. Rezultatul a fost foarte previzibil: 5 la reuşita curentă şi 7,2 în carnetul de note. Nu am regretat o singură clipă decizia, deşi s-au tot făcut presiuni psihologice asupra mea în ultimul an de facultate să fac reverificare. Argumentul forte era: „eşti unul dintre cei mai buni studenţi ai facultăţii şi e păcat să ai un singur 7 printre atîţia de 10”. Tot ce aveam de făcut era să revizui materia şi să merg în faţa unei comisii din 3 persoane ca să scriu examen. Procedura era perfect legală şi nu presupunea nici un fel de mituire. Dacă nota era mai mare decît precedenta foarte bine, dacă nu rămînea cea din anul I. Deci nici un risc, dar eram prea dezgustată de obiect din cauza experienţei anterioare, aşa că am spus ferm nu. După absolvire s-a mai adus subiectul în discuţie, atunci însă aveam un cu totul alt argument: „sunt absolvent de onoare, nu cred că se putea absolvi ASEM-ul cu un titlu mai bun”. Recunosc că nu mă simţeam bine folosind argumentul asta, dar mă irita la culme faptul că mi se tot amintea despre asta. Argumentul a ţinut: nu mi s-a amintit despre şaptele ăsta niciodată.

Revenind la Moldova, singura veste bună e că există state întregi ce o duc mult mai rău la capitolul asta. În ţările din Africa comunitatea donatorilor ştie foarte bine că banii nu se folosesc pentru scopurile prevăzute în proiecte, dar asta e cu adevărat singura cale de a menţine regiunea pe linie de plutire. Dar despre asta într-un alt articol. Cred totuşi că trebuie să existe un punct de saturaţie, după care sistemul va începe să lucreze bine, iar corupţia va dispărea cel puţin parţial. La moment îmi este greu să văd un mecanism de soluţionare a problemei.

Nu ştiu ce simt, ce cred sau gîndesc persoanele mituite. Nu ştiu dacă eu aş accepta sau nu. Voi putea răspunde la întrebarea asta doar atunci cînd voi avea de întreţinut o familie şi copii de hrănit, iar salariul nu îmi va permite lucrul asta. Pînă atunci însă aştept experienţele şi opiniile voastre pentru că sunt absolut sigură că sunt mai vaste decît ale mele.

Angajament

V-aţi trezit vreodată gândindu-vă la ceva anume? Un om pe care nu l-aţi văzut de mult, un film bun, o aromă sau la o situaţie? Mie mi se întâmplă foarte rar asta. Mă rog mi se mai întâmplă cu anumite persoane, dar atunci stau zile întregi şi despic conversaţii, atitudini, priviri. E aşa plăcut să tragi linii, să faci bilanţuri şi să dai verdicte (nici măcar aici nu pot scăpa de obiceiuri vechi) chiar dacă sunt doar la tine în gând, chiar dacă nimeni niciodată nu o să le afle. Este de asemenea adevărat că concluziile mele nu coincid aproape niciodată cu ceea ce zic oamenii din anturajul meu (prietenii ştiu de ce ;-) ) cu toate astea îmi place atât de mult procesul asta. Senzaţia e irepetabilă şi nu aş renunţa la ea pentru nimic în lume.

Zilele astea m-am trezit gândindu-mă la cu totul altceva: la viitor. Oare cum o să arat peste 10 ani de exemplu, unde voi fi atunci, care îmi vor fi grijile şi preocupările zilnice, cît de fericită sau de ce nu nefericită voi fi. Voi putea oare găsi puterea să visez? Sunt o mulţime de întrebări care –mi roiesc în mintea şi aşa izăurită[1]. Nu m-a preocupat subiectul asta până acum. Dacă aş fi fost întrebată acum ceva timp despre viitor aş fi răspuns simplu: viitorul meu va fi minunat! Acum şi eu mă uimesc de aberaţiile pe care le puteam spune.

Tot ce ştiu e cum nu vreau să arate acesta. Aşa că de luni, nuu, luni e prea departe, de azi (20.11.2009) intru în birou la 9:00 şi ies la 18:00 (bine, uneori şi mai devreme :-) ).

P.S: prezentul articol este un angajament public. Dragi colegi, dacă vedeţi că îl încalc rugaţi-mă insistent să părăsesc biroul :-D sau îndrăzniţi să mă treziţi dacă vedeţi că nu apar la ora obişnuită la muncă.

P.P.S: dacă găsiţi activităţi interesante de care credeţi că aş putea fi interesată vă rog frumos să mă anunţaţi. Nu mă lăsaţi pradă plictiselii ;-).

[1] Jargon EG. Stare de oboseală avansată combinată cu foarte multe sarcini de executat.

Dacă n-ai iubi...

Iubesc dimineţile răcoroase de toamnă, dupăamiezile însorite şi amurgurile tîrzii; copacii despletiţi şi frunzele galbene de pe alei. Iubesc pînă şi zilele de luni pentru posibilitatea unui nou început dar şi toate deadline-urile şi zilele încărcate pentru mobilizarea pe care o generează.

Iubesc oamenii din viaţa mea: cei care vin şi pleacă, care mă rănesc sau imi bucură sufletul, care mă făc să mă simt importantă, îmi sunt alături, mă dezamăgesc sau şi mai rău mă ignoră.

Iubesc! Şi asta îmi dă puterea de a găsi în adîncul sufletului liniştea şi pacea de care am nevoie, puterea de a lupta şi de a renaşte atunci cînd e cazul.

Ştiu că pot fi privită cel puţin ciudat şi pot fi învinuită (pe bună dreptate) de superficialitate, dar spuneţi-mi şi voi cum altfel se poate trăi la 22 de ani?

Despre calitate

Sunt sigură că foarte mulţi dintre noi şi-ar fi dorit să fi avut ocazia să ia mai mult din facultate, (la conoştinţe mă refer) sau să facă studii calitative cel puţin la masterat dacă în cei trei ani de licenţă nu am prea apucat să acumulăm cunoştinţe temeinice la noi acasă.

Este şi situaţia mea. Nu pot să plec, de fapt cred că nu vreau. Nu vreau să mă despart pentru 2 ani de Moldova, de oamenii din anturajul meu, de ceea ce fac zilnic, de ceea ce mă face fericită pînă la urmă. 2 ani ar fi prea mult, pur şi simplu nu sunt sigură că aş rezista sau şi mai rău nu m-aş mai întoarce înapoi niciodată. Cu toate astea îmi doresc din tot sufletul să-mi continui studiile. Ştiu că cer prea mult de la legile fizicii, dar încă sper că într-o zi lucrurile se vor schimba şi voi avea ocazia să obţin  studii suplimentare calitative în Moldova.

Imediat după absolvire am decis să nu dau admiterea pentru master întrucît eram prea obosită şi presată de alte activităţi. În acel moment am considerat oportună o pauză: serviciul şi viaţa personală, nimic mai mult! Am revenit la decizia asta peste un an cînd am evaluat  opţiunile reale pe care le avem şi am decis: vreau un masterat acasă, dar ştiu că la moment ar însemna pierdere de timp deci mai aştept.

Problema este de fapt mult mai vastă decît abordarea mea limitată. Sistemul educaţional autohton continuă să producă şomeri în masă în timp ce economia rămîne blocată din cauza lipsei capitalului uman bine pregătit.

Sunt căteva aspecte pe care nu le-am putut accepta şi înţelege foarte mult timp. În Republica Moldova spre exemplu, şcolile vocaţionale (profesionale) nu au libertatea de a alege curriculumul de studii. Vă imaginaţi că în condiţiile în care Draxlmaier spre exemplu ar avea nevoie de 100 ingineri bine instruiţi într-un termen restrîns să zicem 5 luni (ianuarie-mai) şi ar solicita aceste servicii unei instituţii specializate ar primi trimiterea directă la … Ministerul Educaţiei. În RM totul se face la nivel centralizat, instituţiile de învăţămînt fiind obligate să respecte întocmai instrucţiunile şi programele de studiu neavînd nici măcar posibilitatea de a schimba termenele de începere şi finisare a anului academic.

Revenind la calitatea studiilor superioare şi postuniversitare aici cel puţin există posibilităţi dacă nu şi condinţii acceptabile. Mă refer la resurse informaţionale şi poate la cîteva cadre didactice foarte bine pregătite. De fapt cea mai mare problemă a instituţiilor superioare de învăţămînt nu este pregătirea cadrelor didactice ci mai curînd calitatea studenţilor. Din punctul meu de vedere este absolut imposibil să vii în grupă / torent şi să vorbeşti viitorilor economişti despre metode de gestiune a riscurilor portofoliilor de investiţii cînt 95% la sută din ei habar nu au ce înseamnă acest lucru. Motivul, e simplu: cel mai probabil nici nu ar fi trebuit să ajungă pe băncile universităţii din lipsă de capacităţi. Nu ştiu dacă sunt vinovaţi ei sau anturajul. Ştiu doar că aşa nu se mai poate. Cea mai rezonabilă soluţie este înamtricularea tuturor dar păstrarea celor competenţi. Ştiu că asta ar însemna pierderi economice enorme pentru aceste instituţii, dar pentru moment nu văd altă soluţie. În plus pierderile se pot recupera prin taxe de studiu mai înalte. Ştiu, aici apare un cerc vicios: bugetarii sunt de obicei cei cu note de BAC cumpărate iar cei cu capacităţi sunt ca regulă şi fără bani, dar orice reformă are şi externalităţi negative. Legile pieţii şi politicile guvernamentale adecvate domeniul le vor regla cu timpul.

Ginerele ideal

Nu mă întrebaţi cum are trebui să arate soacră-mea că nu ştiu. Eu nu ştiu nici măcar cum trebuie să arate bărbatul viselor mele (aşa sunt eu mai nehotărâtă :-) ). În schimb ştiu că voi rămâne în relaţii amiabile cu ea indiferent de circumstanţe (cel puţin voi încerca). De altfel sunt ferm convinsă că nici nu va fi cazul.

E clar, percepţia „dragostea faţă de soacră se măsoară în km” e foarte adînc înrădăcinată, eu nu am de gînd să contest lucrul asta, aşa o fi dacă zice lumea. Subiectul soacrelor nu m-a preocupat şi nici nu mă preocupă, nu încă deşi trebuie să recunosc că m-a atins de cîteva ori.

În anul II de facultate eram la un retreat[1] al Băncii Mondiale în Turcia. După sesiuni în plen şi ateliere de lucru ieşeam seara la plimbare în oraş, excursii sau cine oficiale în restaurantele Istanbulului. Soluţionam probleme capitale pentru tinerii din ECE[2] nu glumă.

În una din seri am descoperit coroane imense de flori vii la intrarea în restaurantul unde urma să luăm cina. Surprinşi îl luam la întrebări pe ghid care explică imediat că e vorba despre cadouri de nuntă. Şi ca să ne intrige şi mai tare începe să ne povestească tradiţiile turceşti ce ţin de această sărbătoare. La nuntă nu sunt admise soacrele că cică aduc ceartă şi neînţelegeri în tânăra familie. Discriminare oameni buni! Adică socrii da, iar soacrele stau acasă şi pierd ocazia de aşi vedea odraslele căsătorindu-se. Mă rog, treaba lor cu tradiţiile lor, da’ trebuie să recunoaştem că turcii au motive plauzibile ținând cont de numărul de bancuri despre soacre dar şi de poveştile de groază venite din anturajul nostru.

În ultimul timp s-au cam înteţit discuţiile astea la birou. Până şi criza economică păleşte pe lângă subiectul „soacrelor”. Există şi motive. Mai nou: Realitatea FM critică intens faptul că Filat a îndrăznit să-şi felicite soacra în direct la Pro TV (se pare că este un subiect de interes larg de vreme ce unul dintre cele mai echidistante posturi îl abordează) iar concluzia noastră unanimă este clară: Primul ministru e cel puţin curajos dacă nu ginerele ideal.

Până atunci însă îi las pe ai mei (colegii de serviciu) să bîrfească liniştiţi despre soacrele proprii sau cele celebre (da, da, bărbaţii bîrfesc mai mult decît femeile, părerea mea, acuma nu daţi cu parul…) iar eu continuu să zîmbesc la subiectele astea de discuție. Poate într-o zi o să-mi schimb atitudinea…

[1] Reuniune neformală a membrilor unui grup/organizaţie cu scopul de consolidare a echipei şi/sau discutare a aspecte de activitate a organizaţiei

[2] Europa Centrală şi de Est