Ginerele ideal

Nu mă întrebaţi cum are trebui să arate soacră-mea că nu ştiu. Eu nu ştiu nici măcar cum trebuie să arate bărbatul viselor mele (aşa sunt eu mai nehotărâtă :-) ). În schimb ştiu că voi rămâne în relaţii amiabile cu ea indiferent de circumstanţe (cel puţin voi încerca). De altfel sunt ferm convinsă că nici nu va fi cazul.

E clar, percepţia „dragostea faţă de soacră se măsoară în km” e foarte adînc înrădăcinată, eu nu am de gînd să contest lucrul asta, aşa o fi dacă zice lumea. Subiectul soacrelor nu m-a preocupat şi nici nu mă preocupă, nu încă deşi trebuie să recunosc că m-a atins de cîteva ori.

În anul II de facultate eram la un retreat[1] al Băncii Mondiale în Turcia. După sesiuni în plen şi ateliere de lucru ieşeam seara la plimbare în oraş, excursii sau cine oficiale în restaurantele Istanbulului. Soluţionam probleme capitale pentru tinerii din ECE[2] nu glumă.

În una din seri am descoperit coroane imense de flori vii la intrarea în restaurantul unde urma să luăm cina. Surprinşi îl luam la întrebări pe ghid care explică imediat că e vorba despre cadouri de nuntă. Şi ca să ne intrige şi mai tare începe să ne povestească tradiţiile turceşti ce ţin de această sărbătoare. La nuntă nu sunt admise soacrele că cică aduc ceartă şi neînţelegeri în tânăra familie. Discriminare oameni buni! Adică socrii da, iar soacrele stau acasă şi pierd ocazia de aşi vedea odraslele căsătorindu-se. Mă rog, treaba lor cu tradiţiile lor, da’ trebuie să recunoaştem că turcii au motive plauzibile ținând cont de numărul de bancuri despre soacre dar şi de poveştile de groază venite din anturajul nostru.

În ultimul timp s-au cam înteţit discuţiile astea la birou. Până şi criza economică păleşte pe lângă subiectul „soacrelor”. Există şi motive. Mai nou: Realitatea FM critică intens faptul că Filat a îndrăznit să-şi felicite soacra în direct la Pro TV (se pare că este un subiect de interes larg de vreme ce unul dintre cele mai echidistante posturi îl abordează) iar concluzia noastră unanimă este clară: Primul ministru e cel puţin curajos dacă nu ginerele ideal.

Până atunci însă îi las pe ai mei (colegii de serviciu) să bîrfească liniştiţi despre soacrele proprii sau cele celebre (da, da, bărbaţii bîrfesc mai mult decît femeile, părerea mea, acuma nu daţi cu parul…) iar eu continuu să zîmbesc la subiectele astea de discuție. Poate într-o zi o să-mi schimb atitudinea…

[1] Reuniune neformală a membrilor unui grup/organizaţie cu scopul de consolidare a echipei şi/sau discutare a aspecte de activitate a organizaţiei

[2] Europa Centrală şi de Est

În căutarea jumătăţii

Am cont pe una dintre reţelele de flirt autohtone! Da ştiu, sună cît se poate de ciudat dar şi mai ciudat sună felul în care am ajuns utilizator a asemenea sit-uri. Am pariat cu un coleg că băncile nu vor profita de situaţia politică incertă şi de lipsa unui guvernator BNM (care oricum se conducea după deviza „după mine şi potopul”) şi nu vor face speculaţii masive pe piaţa valutară.

Băncile au speculat. Ne-am trezit peste noapte cu marje spread de peste 1 leu pentru unele valute iar eu cu un cont nou pe o reţea de flirt (bine că am fost suficient de inspirată ca să nu pariez pe bani). Am pierdut 30 min pentru completarea profilului. Am răspuns chiar şi la cele mai stupide şi prost traduse întrebări (apropo, cred că sunt singurul utilizator care s-a ostenit într-atât). Următoarea etapă logică a fost să caut oameni din aceaşi categorie de vârstă. Spre surprinderea mea am găsit şi oameni pe care îi cunosc şi apreciez, lucru care mi-a ridicat multiple semne de întrebare. Ce-o fi căutând oameni atât de speciali pe o reţea matrimonială? M-am abţinut să-i întreb şi am fugit repejor de la profilele respective. Cred că în asemenea caz discreţia ar trebui să fie primordială.

Eu nu cred în randez-vouri virtuale şi nici nu am timp de ele, cert este însă că am descoperit o altă lume, paralelă practic cu cea în care am trăit până acum. Lumea asta nouă e plină de mii de oameni aflaţi în căutarea jumătăţii, oameni aproape disperaţi care au suferit, au trecut prin experienţe nefericite sau sunt prea timizi ca să înceapă o relaţie. Mă întreb însă de ce căutăm fericirea acolo unde cu siguranţă nu este? Oare în jurul nostru nu se află persoana potrivită? Cred că de multe ori suntem prea grăbiţi să obținem ceva şi omitem oameni deosebiţi din anturajul nostru.

Cât valorează o femeie?

Într-o scurtă conversație, un bărbat întreabă o femeie:

- Ce tip de bărbat cauţi?

Ea ramase un moment tăcută, îl privi in ochi si ii zise:

- Vrei sa stii intr-adevăr?

El răspuse: Da!

Atunci începu sa zică:

Fiind femeie sunt in pozitia de a-i cere barbatului ceea ce eu nu pot face pentru mine. Plătesc facturile, mă ocup de casă, merg la supermarket, fac cumpărături şi totul fără ajutorul unui bărbat… În aceste condiţii îmi pun întrebarea:

- Ce poţi tu să aduci în viaţa mea?

Bărbatul rămase privind. Gândea cu siguranţă ca este vorba despre bani.

Ea, intuind ce gândește el, spuse:

- Nu mă refer la bani. Am nevoie de mai mult. Am nevoie de un om care să lupte pentru perfecţiune în toate aspectele vieţii.

El îşi încrucișă brațele, se aşeză în fotoliu şi privind-o îi ceru să explice mai in detaliu.

Ea zise:

- Caut pe cineva care sa lupte pentru perfecţiune mentală, pentru că am nevoie de cineva cu care să comunic şi care sa mă stimuleze din punct de vedere intelectual. Am nevoie de cineva simplu, suficient de sensibil ca să înțeleagă prin ce trec eu ca femeie, dar suficient de puternic ca să mă încurajeze şi să nu mă lase să cad. Caut pe cineva pe care să îl respect şi admir ca să pot fi “ascultătoare”. Nu pot sa fiu așa cu cineva ce nu poate să îşi rezolve singur problemele. Eu caut un bărbat care se poate ajuta pe sine însuși pentru a ne ajuta reciproc. Când termină se uita la el şi îl vedea foarte derutat şi întrebător.

El ii zise:

- Ceri mult.

Ea raspunse:

- Valorez mult.

P.S: nu mă mai întrebaţi ce culoare trebuie să aibă ochii, profesia sau contul în bancă a bărbatului viselor mele. Tot ce contează este personalitatea şi capacitatea acestuia de a-mi fi cu adevărat alături!

Cea mai frumoasă declaraţie de dragoste

Ce simţi cînd un copil pe care nici măcăr nu îl cunoşti îţi zîmbeşte? Ciudat sau nu mie mi se întîmplă asta zilnic. Poate pentru ca traversez cîte 2 parcuri pînă a ajunge acasă sau la serviciu. Într-un fel sau altul deja m-am obişnuit, nici nu le mai dau importanţă, deşi trebuie să recunosc că zîmbetul lor îmi face ziua mai frumoasă. 

Astăzi însă mi s-a întîmplat ceva cu totul deosebit. Fetiţa unui cunoscut pe care l-am întîlnit în plină stradă în timp ce eu păream mai preocupată de frunzele îngălbenite atît de frumos a început să alerge spre mine cu braţele deschise. Mi-a sărit în braţe, ma cuprins şi mi-a spus natural şi simplu „te iubesc nana”. Atîta sinceritate în vocea şi zîmbetul ei larg, atîta seninătate în ochişorii ei mici şi migdalaţi de copil la doar 2 anişori încît am fost şi eu imediat copleşită de emoţii. Nu imi este fină, sunt pur şi simplu bună prietenă cu părinţii ei cu care mă văd destul de des şi cu toate astea acest copil s-a ataşat de mine, spunînd cel mai probabil „nana” tuturor oamenilor importanţi din anturajul ei. Asta chiar m-a dat peste cap. Am înţeles imediat că iubirea adevărată nu are limite şi că ea e cu atît mai intensă cu cît este privită prin ochi de copil. 

Nu ştiu cîţi dintre noi ar avea curajul să spună exact ce simt sau cred cu atîta seninătate, cu acelaşi zîmbet larg pe buze chiar cu riscul de a fi respinşi. Nici nu vreau să-mi imaginez cîţi oameni nu am mai ajuns niciodată să comunice eficient sau să aibă o relaţie doar pentru că nu au avut curaj să spună lucrurilor pe nume.

În privinţa asta aş prefera să fiu copil, să nu mă tem de reacţiile celor din jur, să spun ceea ce simt sau cred fără teama de a fi judecată sau respinsă.