Pe mine nimeni nu mă aşteaptă acasă!

Nu e o sentinţă sau o lipsă de alternative e şi mai rău - o decizie, o alegere dacă vreţi. Aşa a fost în cazul meu. Am vrut să văd dacă pot trece testul şi l-am trecut cu brio zic eu, pe unde cu "azi mii tare lene aşa că nu fac nimic", pe unde cu "eu nu pot deschide conserva asta (apropo, de ce nimeni nu vinde ananas în cutii de tinichea cu inel pentru deschidere?) aşa că azi mănînc omletă" au trecut 5 ani în care am învăţat să fiu independentă dar cel mai important să fiu responsabilă atît pentru mine cît şi pentru acţiunile proprii. Am învăţat să nu mă tem de decizii şi să planific totul pînă în cele mai mici detalii. Fac planuri şi visez iar apoi mă mobilizez pentru a le realiza. Eu mă  supăr şi tot eu mă calmez cu ideea că mîine voi fi iar pe linia de plutire şi revin spectaculos. Credeţi că sunt autosuficientă? Nici pe departe. Apropiaţii ştiu că cînd mă simt singură solicit atenţie, muuultă atenţie şi întotdeauna este cineva alături care să mi-o ofere. Nu pot spune cît de recunoscătoare sunt pentru asta.

Unde vroiam să ajung cu articolul asta? La singurătate! La genul ăla de singurătate în care chiar dacă eşti înconjurat de oameni te simţi oricum neînţeles. Şi nu ştiu ce e mai rău: prima sau a doua formă... E o contradicţie aici. 

Pe mine singurătatea m-a ajutat să mă definesc ca om în primul rînd iar apoi să înţeleg unde vreau să ajung şi cel mai important ce vreau de la alţii. Tocmai de asta nu am înţeles niciodată de ce atîta lume fuge de ea, de singurătate... Ca oricare alt lucru se termină pînă la urmă...

Eliberare

Am aşteptat ani în şir minuni, oameni dragi mie (sau doar imaginaţiei mele), am stat zile la rând cu năsucul lipit de geam așteptând să se termine o toamnă iar apoi o iarnă ca în sfârșit să-mi pot lua liniştită zborul odată cu primii boboci de floare înmuguriţi pe sub geam ca să revin apoi de unde am plecat plină de îndoieli, niciodată de regrete, plină de dezamăgiri şi amintiri, niciodată de iluzii. 

Nu ştiu dacă e vorba doar de caracterul instabil al peştilor sau doar de latura sensibilă a fiecărui om dar fenomenul s-a repetat ciclic de multe ori. M-am temut să spun ceea ce cred sau simt pentru că în sufletul meu se dădea o luptă crâncenă: nu eram niciodată sigură de atitudinile celorlalți iar teama asta mă subjuga.

Din toate astea am înţeles un singur lucru: nimeni nu poate fugi de destin, unele lucruri se întâmplă pur şi simplu, indiferent de ceea ce ne dorim, visăm sau sperăm. Tot ce putem face este să decidem când anume se vor întâmpla: accelerând procesul sau fugind pur şi simplu, până în ziua în care ne vom pomeni din nou faţă în faţă cu realitatea. Eh, ce plăcută e totuşi această întâlnire!

Acum înţeleg că dacă aş fi ales să fiu sinceră în primul rând cu mine însumi iar apoi să lupt, minunile s-ar fi întâmplat mult mai devreme şi aş fi economisit ani buni pierduţi în vise şi aşteptări nejustificate.

Pentru că există şi astfel de zile

Săptămâna asta e foarte încărcată, de fapt aşa e de mai bine de 1 an. Tot zic termin activitatea asta şi libertateeee. Da de unde că apare imediat alt proiect şi sunt surprinsă să constat că mă trezesc vineri iar cu o agendă încărcată pentru săptămâna viitoare. Nu mă plâng, îmi place să fiu atât de ocupată dar cel mai important să mă simt utilă. Eh, şi cât sunt de fericită când totul iese aşa cum vreau şi iese că n-are încotro! Aduce a “daţi-mi voie să mă laud?” Aşa e, nu greşiţi de loc. Ştiu că nu-i frumos, da dacă nu eu apu’ cine? :-)

Ziceam totuşi că ziua asta le întrece pe toate. Toată lumea vrea ceva de la mine, am încurcat zilele de desfăşurare a jocului de dezbateri şi i-am dus în eroare pe alţii, m-am trezit că deja e 15:00 iar eu aveam o şedinţă în alt capăt al oraşului la ora asta, computerul nu mă mai ascultă: are nevoie de 3 minute să deschidă un oarecare fişier. Mă plâng specialistului IT iar asta face ochi mari: „Auzi tocmai 4 USB-uri deodată, tu ce crezi că el e ca tine, menţine 5 conversaţii în acelaşi timp?!”Am vrut să-i întrerup pledoaria şi să-i zic că greşeşte, de fapt sunt 6: una pe skype cu mama da m-am abţinut, nu ştiu cum de.

Şi cum asta nu era suficient mi-am strivit şi ochelarii, aşa că i-am lăsat baltă pe ai mei la birou şi am pornit în căutarea unui atelier de reparaţii. Până seara m-am prins la ideea că se poate trăi şi fără ei aşa că încă mă gândesc dacă merg sau nu să-i iau înapoi.

Sper că mâine va fi o zi mai liniştită, ştiu, ştiu n-are de unde, da lăsaţi-mă să visez! Viaţa e totuşi minunată!

Ah, da, era să uit, când se prevăd achizițiile de memorie operativă, cumpăraţi-mi vă rog şi mie măcar 2 GB, că cea din dotare mă cam lasă :-).

Ochii care nu se văd se uită

Eu nu sunt foarte sociabilă, nici pe departe. Nu menţin conversaţii şi relaţii doar de protocol. Şi trebuie să recunosc cu această ocazie că asta este unul dintre dezavantajele cele mai mari. Lista mea de prieteni pe cele două reţele sociale în care sunt activă nu depăşeşte cumulativ 100 de nume şi asta cu tot cu colegi de prin facultate şi liceu.

Din cele mai puţin de 100 persoane ţin legătura efectiv cu maximum 20. Ţin legătura însemnînd că aş putea răspunde oricînd cel puţin la întrebarea cînd îşi serbează ziua de naştere (fără să-mi amintească facebook-ul :-) şi ceva divertisment legat de activităţi curente, preocupări şi planuri de viitor. Restul sunt pasageri în acelaşi tren cu mine, vin şi pleacă fără să lase nimic în urmă: nici amintiri nici regrete. Îi mai întîlnesc ocazional, schimbăm două cuvinte şi mergem mai departe. Mai există o altă categorie de oameni deosebiţi. Persoane cu care nu am fost foarte apropiată dar care îmi sunt suflete geamăne. Ştiţi genul ală de oameni pe care îi priveşti în ochi şi simţi că îi cunoşti de o viaţă? Cel mai probabil ei nu ştiu asta pentru că nu le-am spus-o niciodată. Foarte posibil ei simt diferit, dar eu mă simt deosebit cînd comunic cu ei şi asta e tot ce contează. Îmi încarcă bateriile şi zîmbesc cu săptămînile la amintirea unei discuţii de doar 5 minute. Uite cu ei mi-ar fi plăcut să păstrez legătura, dar timpul, agendele încăracate sau ignoranţa ne-au îndepărtat.

În pofida faptului că cercul meu de apropiaţi este foarte mic, am constatat că preferinţele mele s-au schimbat radical în ultimii ani. Prietenii mei cei mai buni din primul an de facultate nu se mai regăseau în listă şi la absolvirea facultăţii ca să nu mai zic de cei care au ajuns să-mi fie astăzi cei mai apropiaţi. Şi nu e vorba despre faptul că ne-am transformat rapid sau că nu mai împărţim aceleaşi valori. Pur şi simplu avem activităţi cotidiene diferite şi respectiv nu ne mai vedem atît de frecvent. Am păstrat în inima acel loc special pentru fiecare om cu adevărat deosebit ce a trecut prin viaţa mea. Comunicăm cîteva ore bune de fiecare dată cînd ne vedem, dar nu mai e acelaşi lucru, ceva s-a rupt. Treptat ne-am îndepărtat pur şi simplu şi prinşi în alte activităţi nu mai avem timp să dedicăm relaţiei noastre.

Aşa am ajuns ca cei mai buni prieteni ai mei să fie colegii de serviciu , omenii cu care împart şi bune şi rele dar cel mai important cu care petrec cea mai mare parte a zilei. 

Vreau o minune

Mi-i dor de diminețile în care aveam exact 15 minute ca să ies din casă pentru că întârziam la facultate, serviciu, o întâlnire sau şedinţă importantă.
 

Mi-i atît de dor de zilele în care ajungeam acasă târziu în noapte, obosită dar cu zâmbetul pe buze. 

Şi mai mult îmi lipsesc zecile de oameni cu care comunicam zilnic şi de la care învăţam atât de multe lucruri noi. Prieteni, colegi sau pur şi simplu oameni deosebiţi cu care am pierdut în timp legătura. 

Viaţa mea s-a schimbat. Nu ştiu când s-a produs metamorfoza şi nici cât o să dureze. Nu mai lupt cu timpul ci doar cu deadline-urile. Nu mă mai grăbesc nicăieri. Dimineţile mele sunt liniştite la fel ca şi după amiezile. Am program de voie la birou deci nu mai întârzii niciodată şi nici nu alerg dimineţile prin casă spălându-mă pe dinţi sau gătindu-mi de mâncare. Nu mai ajung ostenită după o zi de muncă dar nici fericită nu sunt pentru multitudinea de lucruri pe care le-am realizat peste zi. Treptat s-a instalat rutina şi nimic nu îmi mai umple sufletul ca odinioară. Sunt atît de prinsă în activităţi cotidiene încât în viaţa mea există doar 2 perioade: luni şi vineri. Nici nu ştiu cum trece timpul şi nici că-mi pasă. Am obosit de rutină. 

Tot ce vroiam pe atunci era linişte şi ceva timp doar pentru mine dar am primit doar o agendă încărcată. Tot ce vreau acum e o minune.