Vreau o minune

Mi-i dor de diminețile în care aveam exact 15 minute ca să ies din casă pentru că întârziam la facultate, serviciu, o întâlnire sau şedinţă importantă.
 

Mi-i atît de dor de zilele în care ajungeam acasă târziu în noapte, obosită dar cu zâmbetul pe buze. 

Şi mai mult îmi lipsesc zecile de oameni cu care comunicam zilnic şi de la care învăţam atât de multe lucruri noi. Prieteni, colegi sau pur şi simplu oameni deosebiţi cu care am pierdut în timp legătura. 

Viaţa mea s-a schimbat. Nu ştiu când s-a produs metamorfoza şi nici cât o să dureze. Nu mai lupt cu timpul ci doar cu deadline-urile. Nu mă mai grăbesc nicăieri. Dimineţile mele sunt liniştite la fel ca şi după amiezile. Am program de voie la birou deci nu mai întârzii niciodată şi nici nu alerg dimineţile prin casă spălându-mă pe dinţi sau gătindu-mi de mâncare. Nu mai ajung ostenită după o zi de muncă dar nici fericită nu sunt pentru multitudinea de lucruri pe care le-am realizat peste zi. Treptat s-a instalat rutina şi nimic nu îmi mai umple sufletul ca odinioară. Sunt atît de prinsă în activităţi cotidiene încât în viaţa mea există doar 2 perioade: luni şi vineri. Nici nu ştiu cum trece timpul şi nici că-mi pasă. Am obosit de rutină. 

Tot ce vroiam pe atunci era linişte şi ceva timp doar pentru mine dar am primit doar o agendă încărcată. Tot ce vreau acum e o minune.